Cu gașca la teatru

În absența tatălui – 21

Stau la masă în faţă cu o cană cu lapte călduţ în care am înmuiat bucăţi de pâine, doar-doar o să-l pot bea, înghit în silă şi cu gândul în altă parte, să nu-mi vină să vărs pe neaşteptate, cum mi s-a mai întâmplat de atâtea ori, când mi-am amintit cum m-am otrăvit cu lapte, vorba vine, eram tare mic, nici patru ani, într-o după-amiază caldă de vară, bătută de-o furtună năprasnică vreo oră, după care ieşise soarele, mă plimbam în curtea mătuşii care locuia pe aceeaşi stradă cu noi, mă minunam de mulţimea de cactuşi, n-am mai văzut nicăieri atâţia, toate mărimile, toate formele, unii ca nişte şerpişori, alţii ca nişte bulbi, alţii cu frunze late terminate cu un ţep cafeniu, aşezaţi în ghivece de toate mărimile, în cutii enorme, în hârdaie, furtuna rupsese una dintre frunze din care curgea un lichid verzui şi vâscos, semăna cu rahatul topit pentru cornuleţe, am luat pe deget, am gustat, norocul meu a fost că m-a văzut mătuşa, a sunat imediat la salvare, până a venit doctorul, m-a ţinut cu forţa şi mi-a turnat pe gât o sticlă cu lapte pe care l-am dat afară numai cheaguri verzi, i-a spus că nu m-ar mai fi salvat dacă nu făcea asta, era singurul cactus foarte otrăvitor şi de atunci nu suport laptele, mama se supără că fac mofturi, îmi spune că n-are să-mi dea altceva, înghit în silă,

trebuie să mănânci, cine ştie când te întorci de la teatru, îmi spune,

sunt convins c-aş putea rezista mult fără să mănânc, dar nu m-ar crede, mai că-mi vine să nu mă duc, dar mergem cu toată şcoala şi s-ar putea să-mi placă.

Fratele meu mai mic stă la masă în faţa mea şi soarbe zgomotos şi fără chef din cana lui, ştie că nu are voie, dar face la fel mereu, nici nu-l mai bag în seamă. Poate să stea şi până mâine la masă, n-are un drum de făcut, ca mine, la teatru n-au fost chemate decât clasele mai mari, nu puştii.

Din stradă se aude bârâind o maşină, trec atât de rar maşini pe strada noastră că precis s-a-ntâmplat ceva sau caută iar pe cineva, motorul se opreşte chiar în faţa casei noastre, apoi se trânteşte o portieră, în curte răsună mai multe voci şi pe scări şi în hol bocănesc cizme. Mama îmi spune să nu mă ridic de la masă, dar ea iese în hol, încearcă să-i împiedice să intre, am copii mici, îi speriaţi, dar n-o bagă în seamă niciunul, n-au treabă cu ea, se duc glonţ la uşa pe care cu multe luni în urmă o bătuseră în scânduri, le desfac cu ranga, înjură că nu reuşesc mai repede, aud cum scârţâie cuiele, în sfârşit intră în cameră, caută ceva ce tânărul împuşcat a uitat sau a ascuns, le trebuie o vreme să găsească, îi aud prin perete cum continuă să înjure şi mama stă tot timpul ăsta în pragul uşii dinspre hol a antreului. Pe urmă cizmele bocănesc din nou pe hol, nu ştiu dacă au găsit ce căutau, mama îi întreabă de ce nu fixează din nou uşa,

nu-i nevoie, o să se mute zilele astea altcineva,

prin urmare o să avem un locatar nou, sunt curios pe cine mai trimit de data asta, mama bombăne după plecarea lor, mi se pare c-o aud spunând pentru sine, vino, omule, odată mai repede, să scap de necaz, dar nu sunt sigur, o privesc întrebător şi-mi zice,

termină-ţi laptele, acuma se face vremea să pleci.

Pe marginea patului mă aşteptau cămaşa albă călcată şi pantalonii cu dungă. În timp ce mă îmbrăcam mă gândeam că nu mi-ar fi stat rău şi cu cravata de pionier cu care or să se mândrească toţi din clasă, cum se-ntâmplase la ceremonia de primire a cravatelor roşii, doar eu, Fane şi Florin rămăsesem pe dinafară, Fane se scărpina în nas şi zicea că-l doare-n cur de cravata lor, oricum or să-i dea şi anul ăsta nota cea mai mică la purtare, d-aia nici nu-l făcuseră pionier, însă eu şi Florin eram premianţi şi nu puteau invoca indisciplina, mie mi-a şoptit profesoara că să mai aştept, or să mă primească după ce se-ntoarce tata acasă, dar lui Florin nu i-a zis nici măcar atâta, doar c-o să-l primească şi pe el mai încolo, dar el nu credea, am fost sigur că era pentru tatăl lui, care murise în puşcăria unde fusese trimis acuma tata, dar nimeni n-avea voie să vorbească despre asta. Mă simţeam exclus, îmi înghiţeam lacrimile, să nu mă vadă vreunul şi când s-au terminat orele Lalu, Dan şi Tudor şi-au băgat cravatele în ghiozdane cu un dă-le-n mă-sa, şi mi-au zis să încingem o miuţă, chiar dacă n-aveau la ei decât o minge de cârpă, şi parcă nu mă mai simţeam atât de singur. Iar mama mi-a zis că nu-i nicio scofală, să nu plâng, important e să învăţ, doar că mai încolo e bine să primesc şi eu cravata roşie, că altfel cine ştie ce piedici mi se mai pun, dar nu-mi venea să-i cer să mă lămurească.

E sâmbătă dimineaţa, dacă mergem la teatru nu mai facem şcoală, pentru prima dată în viaţa mea sunt la teatru, holul e întunecos, dar tot disting pe toţi pereţii tablouri mari cu actriţe şi actori sovietici, în sală e o lumină chioară şi-o hărmălaie cumplită, toţi puştii se reped să ocupe scaunele din faţă, chirăielile nu se-ntrerup o clipă, se mai aude uneori glasul directorului, dar nimeni nu pare să-l bage în seamă, stau în cumpănă, dacă să mă duc la lojă cu gaşca, sau să rămân jos, aleg să rămân, dacă tot n-am cravată de pionier, măcar să nu stau lângă ăia din clasa mea care au, mă aşez într-un fotoliu îmbrăcat în pluş vişiniu, am mâinile reci de emoţie, nu mai începe odată, şi se aude un gong, apoi încă unul, hărmălaia încetează şi la al treilea gong se stinge lumina, e-un întuneric înfricoşător, dar tot zăresc două luminiţe roşii în faţă, în dreapta şi-n stânga, şi între ele se deschide ca un răsărit de soare din ce în ce mai luminos şi apoi un bubuit de tobe care ne înspăimântă pe toţi, aplaudăm doar ca să ne-alungăm frica, şi-ncepe muzica, un marş pe care l-am mai auzit, dar nu ştiu ce este.

A început o piesă, cu un chiabur care voia să facă rău, ca toţi chiaburii, şi uneltea împotriva înfiinţării întovărăşirii agricole într-un sat, iar alţi doi ţărani refuzau să dea cotele pentru hrana muncitorilor, le tot ascundeau sub o claie de fân, dar au fost daţi în gât de alţi doi care i-au făcut să se dumirească pentru că în noua orânduire ţăranii şi muncitorii trebuie să fie ca fraţii şi trebuie să se ajute în lupta împotriva duşmanului comun care pândeşte la tot pasul să împiedice realizările şi atunci apare un muncitor de la o uzină, care se făcuse activist pentru că nu mai suporta nedreptatea şi el îl demască pe chiaburul îndărătnic, care la sfârşit se ascunde după o claie de fân şi pe urmă fuge din sat în huiduielile ţăranilor şi atunci izbucneşte marşul pe care îl auzisem şi la început, atât de tare că ne spărgea timpanele şi unul dintre profesori s-a ridicat în picioare şi-a început să aplaude, strigând bravo, pe urmă s-a ridicat şi tovarăşul director şi aplauda şi el şi atunci am înţeles că piesa s-a terminat şi ne-am ridicat toţi, aplaudând şi chirăind.

Dar asta n-a fost tot, tovarăşul director a cerut să se facă linişte, nu prea s-a făcut, dar el totuşi a spus că acum e doar o pauză de un sfert de oră, nimeni n-are voie să plece acasă, puteam să ieşim în hol să ne cumpărăm un suc, cine are bani de-acasă, ori puteam să stăm pe locurile noastre, dar să nu plece nimeni, a repetat, aşa că nu m-am mişcat de pe scaunul meu, chiar dacă mi se cam încălziseră bucile, mi-am sucit doar gâtul să descopăr gaşca, îngrămădită într-una din lojile balconului, se scălămbăiau toţi de mama focului, nu m-au zărit.

După mai mult de un sfert de oră, a bătut din nou gongul şi iar s-a stins lumina, acuma toată puştimea chirăia cât putea şi aplauda şi-a început din nou o muzică, altfel, după care au apărut dintr-o parte a scenei, pe rând, mai mulţi bărbaţi şi femei care se proţăpeau drept în faţa noastră, luminaţi de câte un reflector, şi începeau să recite, îşi plecau capul când terminau, se retrăgeau, apărea altul, la fel de ţeapăn, parcă înghiţiseră toţi nişte ciomege, am recunoscut vreo două poezii de A. Toma şi Victor Tulbure, erau şi în cărţile de şcoală, pe altele nu le ştiam, dar semănau între ele, despre partid-trup al ţării, hidrocentrale şi grâu, stahanovişti care urmau exemplul luminos al muncitorului sovietic şi una despre viscolul care trebuie răpus şi m-am gândit că e vorba de viscolul de anul trecut, când oraşul fusese acoperit de nămeţi atât de mari că de-abia reuşeam să văd sania care trecea pe stradă să ducă pâine la alimentara din colţ, să mă iau după ea. Între recitări, îl auzeam pe puştiul din stânga mea, pe care nu-l ştiam, cum rodea bomboane, cred că tot rândul îl auzea, dar dacă nimeni nu i-a zis nimic, nu i-am zis nici eu. Şi pe urmă s-a auzit iar un sunet ca de gong, dar era altfel decât cel de la început, şi după câteva clipe au năvălit pe scenă din ambele părţi dansatori în costume populare, strigau, ţipau cât îi ţineau bojocii nişte urături din care nu înţelegeam nimic, au început să se învârtă nebuneşte în mijlocul scenei, se schimbau în perechi, se înşirau în lanţ, se adunau iar grămadă la mijloc, cică era un joc muntenesc, se vedea cum ridică praful când băteau podeaua şi când au terminat şi tot ridicau mâinile împreunate când sus, când jos, am aplaudat cu toţii, iar tovarăşul director a cerut din nou linişte şi a ţinut un discurs de mulţumire tovarăşilor actori şi dansatori, strânşi toţi pe scenă, care au făcut în aşa fel încât nişte copii care sunt fragedele mlădiţe ale viitorului ţării să se bucure de cultură. După care am fost liberi să mergem la casele noastre şi abia atunci m-am întâlnit cu gaşca.

Un căcat, a fost primul cuvânt pe care l-am auzit de la Fane, ştiam cu toţii la ce se referă, Florin i-a zis să-şi ţină gura, poate-l mai aude careva, dar Fane ştia una şi bună,

dac-a fost un căcat, a fost un căcat, zicea, să vă spun eu ce piesă ca lumea am văzut cu bătrânii şi tot în teatrul ăsta,

dar se părea că pe nimeni nu interesa ce piesă văzuse el, aşa că s-a oprit.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)

(sursa foto: primariachitila.ro)