Rafila RaduRafila Radu
28.02.2019

Din jurnalul unei muze (I)

Nota autoarei:

Mai pe scurt:

Despre o corespondenţă ascunsă timp de peste un sfert de veac dintre un EL şi o EA. EL nu a rostit numele ei, EA nu a rostit numele lui, dar au rămas capodoperele. Ei au iubit poezia, ei au iubit iubirea, până la identificarea cu iubirea, până la identificarea cu poezia.

EL moare brusc. EA rămâne să rescrie în jurnalul său ceea ce şi-ar fi dorit să citească EA în cartea promisă de Poet: „despre totul cum a fost.”

EA încă mai crede în miracolul întâlnirii fireşti cu Poetul, EA încă mai crede în vibraţia inimii sale, în rezonanţa cosmică universală, EA este ferm convinsă că poate descifra limbajul tăcerilor absolute şi, totuşi, pe câteva dintre cuvinte a găsit necesar a le rândui în acest jurnal. Aceste cuvinte supranumite de EA „acces, o fracţiune de secundă, la ceea ce coboară din Spaţiul Divin.” Apoi devine amintire pe care încep să se plieze cuvintele, refăcându-se ele. Aceste cuvinte împrumută rezonanţa, fiorul, lungimea de undă a frecvenţei, muzica celestă, vibraţia, adevărul pur, miracolul pe care nu ştii cu cine să-l împarţi. Rămâi în reflectare profundă, poate că nici nu trebuie împărţit cu nimeni, doar cu cel pe care îl recunoşti pălit de taină, înveşmântat în hlamidele tăcerii, cel care ca şi iubirea nu se trufeşte, nu se mândreşte, nu trădează, nu cade. Odată fiind cuprins de această stare nu mai poţi coborî, nu te mai poţi justifica nimănui, explica, cere înţelegere, milă sau dreptate. Legile tăcerii te călăuzesc spre o viaţă cu atmosfera ei de peşteră, de unde mult mai bine vezi ce-i în afara ei, nejudecând pe nimeni şi nimic, doar, înţelegând.

Ca şi mântuirea, o lucrare personală.

Numai atunci se pare că am putea noi şti ceea ce simte poetul când o lună mare, rotundă, perfectă, plină, venită aproape de geam, sfidează, cu liniştea ei, vântul care umflă olanele de pe case-n toiul nopţii şi, zgomotos, urcă în vârtejuri colbul prin ogrăzi, când sugarii plângăcioși se frământă la sânul mamelor, trupuşoarele lor făcându-se ghem, de parcă pot ele ameninţa că ar rămâne aşa, de n-ar cunoaşte cumva, pe cineva, adică pe bătrâna din deal sau pe cea din vale, care să mai ştie, din străbuni, descântecul de strânsuri, pe când urletul unei mâţe le întrece pe toate, de parcă ar fi bătută, ori satisfăcută, iar urletul lupilor în pădure prelungeşte fiorul dat de luna care prea mult se apropie, înfruntând vârcolacii flămânzi ce vor să se înfrupte din miezul ei luminos.

Numai atunci se pare că am putea noi şti ce simte poetul.

(sursa foto: mixdecultura.ro)