Locul ce-mi absorbea fiinţa

Un spaţiu de la bun început atrăgător (în sensul cel mai propriu al cuvîntului, căci mă atrăgea adeseori spre el, în el, absorbindu-mi fiinţa) a fost, pentru mine, copilul de pe strada Matei Corvin, podul, podul imens al unei case imense. Ca să ajung în el trebuia să urc treptele nu foarte numeroase („scaunele” pe care de nu puţine ori şedeam de vorbă cu un prieten, citeam sau pur şi simplu „reflectam”) ale unei scări – ce o continua, în sens invers, pe aceea principală, unind curtea cu etajul, şi să deschid o uşă metalică, parcă de vapor, de regulă încuiată şi care dădea din capul locului spaţiului de dincolo de ea acea cuvenită notă de mister şi neaccesibilitate. O punte alcătuită din scînduri groase, alăturate străbătea pe toată lungimea lui podul, ca să nu calci direct pe „pămînt”, pe lutul cu care era lipită podeaua şi care iarna ţinea de cald, iar vara emana dogoare, „frigea”; de o parte şi de alta, frînghii pentru întins rufele, iar sus, tăiate în acoperiş, ferestruici pătrate sau rotunde; la capătul celălalt al podului, o asemenea deschizătură îţi rezerva surpriza unei perspective extraordinare: întregul centru, marea piaţă a catedralei romano-catolice ţi se culca dintr-odată la picioare, cît puteai cuprinde cu ochii; de acolo, puntea de lemn făcea, împreună cu casa, un unghi de 90 de grade; urmând-o, ajungeai la o altă ferestruică, de unde se vedea aproape toată curtea şi pe unde se putea ieşi, mergînd prudent pe vine, pe acoperişul de tablă nu prea înclinat în acea aripă a clădirii (străbătîndu-l pînă la extremitatea lui, podul îmi oferea posibilitatea de a mă afla deasupra locuinţelor sau a locuinţei de dincolo de grilajul de fier de pe balcon, deasupra unei zone tabu).

De cîte ori am inspectat spaţiul acela enigmatic, alarmant-ocrotitor? Evident, nu pot preciza. Ceea ce pot afirma în chip cert e doar că am umblat şi am cotrobăit cu şi mai multă înverşunare în acel pod după plecarea noastră din Cluj. În imaginaţie, m-am suit şi mă sui mereu acolo, înarmat cu diverse „scenarii”, unul mai palpitant decît altul. Podul casei de pe strada Matei Corvin nr. 2 continuă să mă subjuge cu farmecul lui misterios, farmecul ştiut (dar mereu inepuizabil!) al acestui tip de spaţiu închis (farmec ce rezultă, cred, din impresia că podul se constituie într-o locuinţă suplimentară, cu totul surprinzătoare în raport cu structura unei case, într-o locuinţă căzută ca din cer; că el devine un avanpost nevăzut al spaţiului închis securizant, apărut din grija obsesivă a acestuia din urmă de a se închide şi proteja la infinit, un adăpost autoinventat în zona cea mai periclitată şi expusă, un prim-refugiu chiar sub acoperişul ce reprezintă graniţa de atîtea ori ameninţată, limita lipită de imperiul exteriorului!).