Rebeca în căutarea Iuliei

Când a apărut, îngrijită și editată de către Jenica Tabacu, fascinanta corespondență dintre Iulia Hasdeu și tatăl ei, am scris că literatura noastră se îmbogățește cu un nou personaj feminin. Răzbătea din acele texte epistolare atât de impregnate de aerul secolului portretul  unei adolescente inteligente, plină de viață, romantică, ambițioasă, ironică, iubitoare, pasională, obsedată de cunoaștere, cochetă, depășindu-și cu mult vârsta, cu firești complexe. Aproape un portret standard al unei tinere din a doua jumătate a veacului, dornică de emancipare. Dacă Iuliei nu i-a fost dat să fie o autoare de prim raft, a devenit în schimb un personaj reprezentativ de veac XIX valah, mai degrabă prin corespondența sa, de o frumoasă candoare și autenticitate. Și iat-o acum și personaj de roman. Era, să spun așa, făcută pentru acest rol postum. Prin ascendență și prin destin.

Intuiția epică a autoarei acestui roman, Adriana Ungureanu, stă în a nu face un roman de reconstituire arheologică directă, ci unul prin joc de oglinzi. Vedem o Iulie reflectată, multiplicată. În primul rând prin alter-egoul (și aici expresia trebuie luată în sensul cel mai propriu, deloc metaforic) său, personajul principal propriu-zis al romanului: Rebeca. Ea este și naratorul. Rebeca este și ea, la început, abia o adolescentă, studentă în primul an, sub teroarea examenului de franceză, care nu știe nimic de Hasdeu tatăl și, firește, nici despre Iulia. Într-o zi de vară ajunge într-un loc care deține o încărcătură stranie, începe un nesfârșit șir de „coincidențe” (sincronicități le-ar fi spus după câteva decenii Jung) care o apropie pe tânăra din zilele noastre de Iulia, al cărui spirit se convinge că-l întrupează. Soluția narativă este incitantă, pentru a ocoli o facilă apropiere livrescă, o simplă reconstituire istorică. Ci urmărind o identificare existențială, care se suprapune în fapt cu biografia naratoarei. Ea descoperă în anumite momente ale vieții identitatea ei cu Iulia și abia în partea a doua a romanului se avântă să citească „bibliografia”: de la operele tatălui și fiicei, mergând până la lucrări despre spiritism, francmasonerie, monografii de orașe prin care a trecut Iulia etc.

Avem, în acest fel, cel puțin două niveluri ale construcției narative: unul să-i spunem ficțional, menit să ilustreze prezența postumă a Iuliei, prin avatarul ei de azi și altul pur documentar: citate numeroase din operele lui Hasdeu tatăl, din corespondența lor, adevărat izvor de informații, dar și de interogații, din bibliografia adiacentă „cazului”. E un fel de a ne obliga (strict literar vorbind) să acceptăm teoria spiritistă a tatălui. Ingenioasă, combinația face lectura palpitantă ca a unui roman de căutare aventuroasă, de tip „pe urmele …”. Dar identitatea de esență a celor două personaje feminine face ca efortul căutării să fie unul al unei tot mai adâncite descoperiri. Pe măsură ce seria nesfârșită de semne capătă un sens, impune o coerență, Rebeca învață mai întâi să creadă în aceste semne, apoi să le descifreze sensul, prin efort intelectual și deschidere sufletească.

Biografia ei nu își dezvăluie componentele decât în măsura în care oglindește semnele Iuliei. Părinții, soțul, copiii, cariera profesională sunt simple jaloane fără identitate, apar și dispar doar prin raportare cu semnele de dincolo ale Iuliei. Iar calitatea ei fundamentală (aș îndrăzni să spun și unica, pentru că nu interesează în roman psihologia ei) este atenția și deschiderea cu care acceptă această comunicare între tărâmurile pe care noi ceilalți le considerăm absolut separate. La urma urmei, cam singurul lucru știut în mod obștesc despre Iulia este că a comunicat prin spiritism cu tatăl său, dictându-i planurile Castelului de la Câmpina și cavoului de la Bellu. Și ajungem astfel la personajul absent/prezent care este centrul romanului: Iulia. Meritul autoarei este de a depăși imaginea clișeizată, lăsată de diverse istorii în memoria publică. Iulia apare ca un copil excelent dotat intelectual, dar nicidecum un geniu precoce, cum și-ar fi dorit tatăl său. Copil ambițios, iubindu-și părinții, în ciuda unei relații pe care astăzi am numi-o abuzivă. Un tată egocentric, obsedat de propria operă și propria carieră, dar și covârșit de cheltuielile necesare întreținerii familiei. O mamă „acră”, lipită ca o marcă pe scrisoare de fiica ei care pare a nu avea realmente un moment de intimitate. Un fel de cerber necruțător. La fel de egocentrică precum soțul său, dar cu alte intenții. Ambii părinți par a avea în comun faptul că-și proiectează propriile ambiții și frustrări în persoana copilei. Care, cuminte și talentată, (oare, dacă ar fi avut o viață normală ca durată,  s-ar fi dedicat picturii, teatrului, literaturii, sau ar fi devenit, cu o generație înainte, una dintre doamnele care purtau numele României în saloanele pariziene? Sau poate ar fi fost o feminitate răvășitoare de destine masculine, precum Cosima Wagner sau Lou-Andreas Salomé?) încearcă să nu dezamăgească aceste proiecții fantasmatice. Adevărul este că, din suma de calități potențiale pe care tânăra le avea din belșug, nu putem ști care s-ar fi actualizat. Sau poate ar fi devenit o soție pisăloagă și limitată, ca și mama ei. Iulia pare a fi un spirit, o plăsmuire (frumos cuvânt, potrivit în cazul de față, pentru că trimite la ectoplasma spiritiștilor) a părinților ei, murind înainte de a-și defini o identitate. Probabil că nu este un caz rar în raporturile părinți-copii din veacul romantic. Este, ca să zic așa, făcută după modelul unui personaj de roman. Cum ne par, de altfel, multe dintre chipurile istorice ale veacului. Tocmai din acest determinism literaturizant încearcă să o scoată Adriana Ungureanu, prin latura „spiritistă” a romanului său. Un fel de „sic cogito” al Rebecăi. Care comunică, din ce în ce mai profund, (și de profundis) cu Iulia.

Celălalt palier al narațiunii, cel petrecut în zilele noastre, cuprinde căutarea, mersul literalmente pe urmele tinerei. Există aici o patimă a detaliului care dă culoare și savoare lecturii. Secvențele pariziene sunt un capitol excelent, Rebeca inspectează fiecare loc prin care a trecut Iulia, vrea să atingă măcar pereții holurilor, căci în apartamente nu e de presupus că ar fi primită, sau lemnul ușilor. Avem de-a face acum cu un roman documentar atent construit, care se îmbină natural cu cel fantast. Pentru că, totuși, datele biografice sunt disperant de puține și biografia mult prea scurtă pentru a fi construit un roman doar de epocă. De exemplu, capitolul despre apartenența lui Hasdeu la masonerie este, și ca stil și ca informație, un studiu în sine. Desprins de „epica” romanului, dar nefăcând, totuși, figură discordantă. În măsura în care ne vorbește despre atmosfera ciudatei comunicări spiritiste. Iulia rămâne un mister și după lectura romanului, ba încă un mister adus în prezent, și asta mi se pare cel mai important. Personaj reduplicat, ea ne vorbește fie și estetic. Adică, probabil, ceea ce și-a dorit și la vârsta planurilor de viață, pe care, din păcate, nu a depășit-o.

Este un roman care se citește cu interes și satisfacția de a intra pe un tărâm care, fie de-l acceptăm rațional sau nu, ne intrigă și ne stârnește curiozitatea. La urma urmei, probabil că pentru noi, astăzi, literatura rămâne singura cale de acces la acest alt plan al existenței. Este miza căutării Rebecăi pe urmele Iuliei….

Prezentarea a fost susţinută sâmbătă, 23 februarie, la Castelul Hasdeu din Câmpina, în cadrul lansării romanului Urma pașilor ei. Iulia Hasdeu între viață și nemurire de Adriana Ungureanu.