Belşugul timpului inepuizabil

Nu numai de pe balconul interior, îngust şi foarte lung de care am amintit, ci chiar şi din prima încăpere a locuinţei noastre – prin fereastră sau prin geamul uşii se putea vedea ceasul, unul din cele patru enorme ceasuri de pe laturile turnului înalt (spuneau cunoscătorii) de 70 de metri al marii catedrale romano-catolice; mă ridicam de la masa la care învăţam sau citeam, mă apropiam de fereastră, mă aplecam puțin, ca să evit bariera tocului de geam ce mă împiedica să privesc … şi aflam ce oră e; ceasul acela imens ne intra parcă în casă, măsurându-ne timpul bogat, belşugul timpului inepuizabil; trecerea, scurgerea lui nu mă înspăimîntau, le constatam nepăsător. (M-am visat de curînd în acest decor straniu: odaia din faţă, turnul şi ceasul parcă mai apropiate decît erau în realitate, imense; visul intensifica tot ceea ce avea straniu acea apropiere neverosimilă.) Vis-à-vis de uşa de la intrare, la vreo 20 de metri, în locul de unde balconul cotea uşor pentru a reveni apoi la o linie dreaptă, se găsea un fel de cămară exterioară afectată locuinţei noastre; o încăpere ciudată, îngustă şi foarte înaltă, ca o carceră pentru inşi de statură excepţională, mirosind a lemn şi a aer uscat, cu solide rafturi pînă sus pe care am descoperit, cu emoţia încercată întotdeauna în faţa lucrurilor ce amintesc de oamenii ce ne-au precedat, în timp şi în spaţiu, cîteva cărţi în limba germană (printre care una de anatomie cu planşe frumos colorate), rămase de la chiriaşii dinaintea noastră, duşi de torentul războiului. În locuinţa pe care am ocupat-o în 1947 am mai găsit de altfel şi ceva mobilă desperecheată, dintre lucrurile de atunci mai fiind în posesia noastră, astăzi, doar o „vitrină” şi un scaun indestructibil (viaţa lungă a obiectelor, capacitatea lor – mult superioară omului – de supravieţuire…). Dincolo de gardul nu prea înalt ce mărginea curtea lungă şi îngustă, se afla grădina de vară a restaurantului „Ursus”, în care seară de seară cînta o orchestră. De sus, de pe balconul paralel cu curtea se puteau vedea mesele şi mişcarea oamenilor, iar de peste tot, inclusiv din casă, se auzea muzica, senzual-antrenantă. Orchestra avea un repertoriu invariabil, astfel că o parte din copilăria şi adolescenţa mea a fost idilic legănată de acordurile valsurilor vieneze. În ce mă priveşte, anii ’50 au avut drept fundal sonor implacabil potpuriuri din operetele lui Johann Strauss şi Lehar.

(sursa foto: povesteacasei.ro)