Dana Heuberger 
Mi-e frică să-mi scotocesc interiorul prea des,
amețesc și-am să cad în adâncuri.
O, de-aș găsi, ca mulți alții, doar șes,
zâmbitoare pământuri!
M-aș învârti și m-aș trânti
în roua dintre stele
și aș dansa și aș hori
în oaza minții mele.
Dar cum să râd și cum să joc,
când vidul mi-e aproape
și nu-ndrăznesc să îl provoc,
să nu mă mai îngroape?
Mai bine tac și mă prefac
că nu-s pe astă lume
nici detractori, nici impostori
și nu-i nicio genune.
Mai bine tac. Și am să zidesc și aceste neliniști, am să astup trădătoare ferestre și am să înfloresc în protectoarea-mi seră, împreună cu cuvintele mele cele oficial optimiste, ritmate și avântate (spre Marele Țel, oricare ar fi acela, în zbor!), până când va trece mocirla. Căci dacă, fără să știm, ne aflăm într-o gaură de vierme1 și tot ce avem de făcut e să închidem ochii și să visăm cu suficient de multă încredere că vom ajunge Acolo, de cealaltă parte a Spațiului (și poate chiar a Timpului), pentru ca viteza de realizare a visurilor noastre să o depășească pe cea a luminii, pentru ca să ne teleportăm instantaneu în acea realitate, neparalelă cu actuala noastră lume, care conține esența valoroasă a umanității? În care Binele și Răul nu își mai confundă sensurile în funcție de sistemul de referință și de observator…
Mai bine tac, vegetez și visez. Și încă mai sper în teoria generală a relativității și în oameni. Până când?
