Marcel Vișa 
Simt pulsul accelerat
în tâmple,
bătăile haotice de inimă
ale țării ploioase
în care mă aflu
Mașinăria
pompează mâl
prin venele ruginite și sparte
ale organismului complex,
dar extenuat de lungile drumuri
Prin cătune izolate,
casele fumegă
ca niște crematorii ale singurătății
Liniștea macină piatra drumului,
mătură colbul
În ferestre,
chipuri îmbătrânite
urmăresc cu privirea
trecerea anevoioasă a timpului
Clipesc rar,
trag perdele groase
peste lumea exterioară
bună la nimic
Se topesc
chipuri sub chipuri
formând solzii
peștilor care înoată
în întunericul lichid al camerelor
Acest lac al durerii
refulează
ieșind pe sub uși
ca o smoală,
ca o salivă de mort
