Cristina Crețu 
Nu pot să uit mirosul de busuioc și bătrânețe din casa bunicii. Moșul ei, care nu era bunicul meu, era înalt și slab. Îi atârna un lanț la pantaloni, ieșea din buzunar și era prins de brăcinar. Cred că ținea vreun briceag. Dimineața, se spăla pe față și-și descoperea capul. Stătea neclintit în fața icoanei și se ruga cu voce tare. Mă trezea. Eu nu știam rugăciuni, doar mă rugam să mă fac mare, să-i fac treabă mămiții, că mămița era bolnavă la picior. Patul era aspru, acoperit cu două foi de preș încheiate. Salteaua era umplută cu paie și era tare.
Bunica mă ducea într-un lan de porumb. Culegea știr pentru porc. O legătură. La întoarcere, o ținea pe un băț pus pe umăr. Lanul era înalt, mie mi se părea o pădure de porumb. Mă țineam după ea ca umbra, să nu o pierd.
Bunica gătea altă mâncare, pe care mama nu o făcea. De exemplu, ea făcea și ciorbă de știr tânăr. Fierbea zer. Mă obliga și se răstea la mine să mănânc. Ea îmi spunea că e bun și că o să mă fac mare, dar eu strâmbam din nas. Într-un dulap din lemn de culoarea tutunului am descoperit o comoară: un borcan plin cu bomboane și zahăr tos. Atunci când venea la noi, îmi aducea numai trei, învelite într-o bucată de ziar. M-am simțit vinovată că le-am descoperit și i-am spus. Mi-a dat voie să iau, dar după ce am mâncat zer.
Când m-am făcut mai mare, a venit și a rămas la noi. Era o femeie tăcută, asculta tot ceea ce îi spuneam. Îi vorbeam despre școală, îi spuneam poezii, mă întreceam pe mine însămi ce să-i mai spun. Bunica tăcea. Eu vorbeam întruna. Mă privea cu ochii ei albaștri și mari, stând pe un genunchi și eu mă uitam la ea cu toată dragostea mea de copil: era singura bunică pe care am mai prins-o în viață.
Rolurile se schimbaseră. Știu că o rugam să mănânce, de teamă să nu o pierd.
