Comoara de la marginea orașului

În absența tatălui – 18

Chiar aveam nevoie să ştiu cum îşi ascundeau piraţii comorile, dar n-am aflat mare lucru, de fapt n-am aflat nimic. Citeam cu Dan, Vittorio şi Tudor cam tot ce se putea despre piraţi, dacă stau bine să-mi amintesc de unde ne venise nebunia asta, nu era nici de la vreun film, nici de la vreo carte veche descoperită de Dan, el era cu cărţile vechi. În curtea lui locuia un scriitor bătrân a cărui poză am văzut-o în manualele pentru clasele mai mari, era mândru că-i era vecin şi stătea de vorbă cu el, pe noi nici nu ne băga în seamă, şi pe deasupra îi mai dădea şi cărţi vechi. Oamenii pe care îi ştiam noi nu erau atât de faimoşi să intre în cărţile de şcoală. Dar cărţi vechi mai găseam, mătuşa mea, sora mai mare a tatii, care şedea pe aceeaşi stradă cu noi, avusese un munte de cărţi pe care le-a dat în dreapta şi-n stânga când auzise că nu e bine să ţii în casă tot ce publicaseră burghezii ăia dinainte, şi că unii au ajuns la pârnaie pentru-un fleac ca ăsta, nimic nu înţelegeam, dar ea mi-a spus că-n casa ei intră multă lume, unii nu vin decât să vadă ce-a strâns naşul meu, soţul ei, de pe unde a umblat să descopere gazul natural, şi altă treabă n-au decât să bată toba cui trebuie şi cui nu trebuie şi te trezeşti că năvălesc peste tine într-o noapte ăia-n haine de piele care n-au somn, să întrebe de ce atâtea cărţi nemţeşti, ce-o fi scriind în ele, şi până să le spui, te saltă,

ei, tanti naşa, cum o să te salte, protestam eu, le dai un pumn între ochi, cum m-a învăţat unchiul pe mine, de se duc cât colo,

bine, o să ţin minte să fac aşa, dar până atunci am dat toate cărţile,

pe toate, pe toate, am insistat eu,

mai sunt câteva, le-am îndesat într-o ladă mare în cămară, ia ce-ţi trebuie,

aşa, vreau să citesc,

uită-te acolo, am păstrat numai cărţi în româneşte, dar cred că mai sunt şi gramaticile de latină, astea chiar or să-ţi placă.

Cu astea l-am dat gata pe Dan, învăţam pe de rost poveştile scurte de acolo, ce-a făcut nu ştiu ce împărat roman, ce-a făcut nu ştiu ce general, cum s-a lăţit imperiul, de unde venea constructorul podului peste Dunăre, cum era obiceiul nu ştiu cărui popor cucerit sau nu şi alte alea, făceam în aşa fel să le pot spune la vreo lecţie în clasă, mergea sau nu mergea, sau în vreo discuţie, să mă dau mare, era ca un fel de întrecere între noi, care ştie mai multe, de oriunde. În lădoiul ăla am găsit şi nişte cărţi din care nu-nţelegeam nimic, le duceam cu ghiozdanul câte trei, câte patru, erau grele, la anticariatul din centru şi le schimbam pe cărţi de aventuri, bătrânelul care-mi primea cărţile mi-a băgat pe gât Ceapaev, dar nu mi s-a părut grozavă, Ceapaev ăla se avânta năvalnic în fruntea cavaleriei sale şi se trezea în mijlocul trupelor adverse, fără să-l fi urmat careva, mie mi se părea că n-avea strategie deloc şi nici mitraliora lui, de care ar fi trebuit să mă-ndrăgostesc, nu-mi plăcea de fel, am preferat cărţile lui Fenimore Cooper şi altele cu indieni, până am descoperit cărţile cu piraţi, atât ne-a fost şi mie, şi găştii. Mai că uitasem fasciculele cu Submarinul Dox, pe care le-a devorat pe ascuns toată clasa, le găsisem tot în lădoiul mătuşii, submarinul era plin de aventuri trăsnet prin toată lumea, stafii, vânători de capete, monştri, dar parcă ceva nu se lega, pe când istoriile cu piraţi erau chiar reale, cutare străbătuse mările, găsise comori şi pe urmă fusese făcut nobil de regina Angliei, existau documente, asta chiar le-ntrecea pe toate, nici nu mai ţineam cont că spintecase mulţimi de oameni nevinovaţi la viaţa lui ori vânduse negri la greu. Ne-am făcut nişte hărţi desenate cu mai multe culori, dădusem nume numai de noi înţelese străzilor pe care locuiam, casele noastre erau însemnate cu litere născocite, sau din alfabetul grecesc, te cruceai nu alta, dacă ar fi aflat oamenii mari ne-ar fi snopit în bătaie, de teamă c-or să-i trimită pe ei la pârnaie pentru aşa-zise comploturi împotriva statului, dar parcă nu ne era de ajuns, trebuia să avem şi o comoară pe care s-o îngropăm undeva, am deliberat îndelung unde-ar fi cel mai bine şi am ales un câmp de la marginea oraşului, unde puteam ajunge uşor toţi, în apropierea unui pâlc de salcâmi, nu departe de o linie ferată, Elvis cel cu şapte fraţi, care stătea nu departe, ne dăduse asigurări că nimeni nu sapă acolo, nici nu bagă plugul, nici n-au de gând să construiască, aşa c-o să rămână ascunsă comoara noastră o sută de ani. Am fost siguri de asta.

Am căutat o cutie veche pe-acasă, ceva care să se potrivească scopului, să arate vechime, n-am găsit niciunul nimic, sau nici n-or fi căutat, sau i-or fi repezit părinţii să-şi vadă de treabă, să nu mai intre în cine ştie ce dandana, tot mătuşa de pe strada mea a fost salvarea, am găsit în cămara ei un maldăr de cutii de cafea sau de ceai de dinainte de război, pătrăţoase sau dreptunghiulare, cu urme de rugină, excelente mi se păreau, mai ales scrisul în limbi străine şi-n mai multe culori, aveam de ales, am vârât vreo trei cutii în sân, să nu mă vadă mătuşa, noroc că nu erau prea mari, şi-am şters-o acasă, aşteptând să mă văd cu gaşca. N-a strâmbat niciunul din nas, au fost păreri diferite ce cutie să alegem şi până la urmă am ales una cu negru şi galben care avea pe două laturi desenată o chinezoaică zâmbind, iar pe alte două, ramuri de cireş lângă o pagodă, nu se putea alegere care să sugereze mai bine drumul pe mări al unor corăbii cu piraţi. Ce să ascundem în ea a prilejuit o altă dispută, până la urmă am pus fiecare preţul unui bilet de cinematograf, eram cinci inşi, se strânsese o avere, am apăsat capacul, fiecare a luat la rând cutia, s-o încerce dacă e bine închisă, dacă nu se desface uşor, dacă se aude ceva când o scuturi, aiureli, pe urmă am pus-o în ghiozdan şi-am plecat spre câmpul indicat de Elvis cel cu şapte fraţi, am săpat ceremonios cu briceagul o groapă adâncă, şi atunci Vittorio şi-a dat seama că lipseşte ceva, un indiciu asupra comorii, în toate cărţile pe care le citisem scria despre asta,

ce indiciu, am întrebat,

o hartă, a zis Elvis,

nu mai avem cum s-o facem, a spus Dan,

şi am săpat deja groapa, a adăugat Tudor,

cel mai bine ar fi să lăsăm un document cu semnăturile noastre, s-a gândit Dan,

şi cu ce-l scriem, n-avem nici toc, nici cerneală, am spus eu,

am eu un stilou, a intervenit Tudor,

e bun şi ăla, deşi nu scoate litere groase, ca peniţa de toc,

îl scriem sau nu, a întrebat Elvis, ce ne tot câcâim atâta,

eu zic să scriem doar data şi numele noastre de piraţi, a spus Viitorio,

cu asta am fost de acord cu toţii,

şi să semnăm cu sânge, am strigat eu,

cum să semnăm cu sânge, s-a speriat Elvis,

cu buricul degetului, ca analfabeţii, a precizat Tudor, puţini piraţi ştiau carte,

lasă asta, am priceput, dar cum adică cu sânge, a insistat Elvis,

ne crestăm un deget, a spus simplu Dan,

eu nu suport sângele, nu mă crestez, a spus Elvis,

ete, fleoşc, unde-ai văzut tu pirat care să nu fie în stare să-şi cresteze un deget, l-am întrebat,

nu mă crestez şi gata, a spus Elvis,

treaba ta, o să fie numai comoara noastră, a spus Tudor,

dar am contribuit şi eu, s-a plâns Elvis,

toţi pentru unul şi unul pentru toţi, cunoşti deviza, a fost cât se poate de solemn Dan,

păi, văd că mă excludeţi,

nu te excludem, îţi facem o concesie, am zis eu, e şi comoara ta, dar n-o să ai voie niciodată s-o deschizi primul, doar cei care au semnat au voie,

de acord, a şoptit Elvis, privindu-ne pierit cum ne împungem un deget, să iasă o picătură de sânge, cu care ne mânjim buricul degetului şi apăsăm pe foaia cu pătrăţele de matematică ruptă dintr-un caiet, scrisesem data pe ea şi numele noastre de piraţi. Am desfăcut pe urmă cutia în care ascunsesem comoara, am împăturit hârtia şi-am aruncat-o înăuntru, am aşezat capacul la loc, am pus cutia în groapă şi-am acoperit-o cu pământ. Am bătătorit bine pământul deasupra, toţi cinci, pe rând, am scos o brazdă de iarbă din altă parte şi-am pus-o peste pământul bătătorit, n-ai fi zis că acolo a scormonit cineva,

e bine, am întrebat,

era mai bine să punem un bolovan deasupra, poate fi mai greu mişcat, a zis Dan,

caută tu un bolovan greu, am zis,

nu e pe nicăieri, s-a trezit Vittorio,

atunci lăsăm aşa.

Ne-am strâns în cerc, am bătut palmele una peste alta, cum văzusem că fac muşchetarii, convinşi că gestul nu le poate dăuna piraţilor, şi am plecat spre oraş. Din când în când ne întorceam să vedem locul de la distanţă, aproape că nu mai distingeam unde îngropasem comoara.

La vreo săptămână sau două, am trecut pe-acolo, să vedem cum mai arată locul, eram ca nişte criminali care se întorc la locul faptei, aşa citisem. De la distanţă ne-am prins că ceva nu era în regulă, adică lângă salcâmii pe care îi ştiam în apropiere, în loc să fie o întindere de iarbă, cum o lăsasem, erau vreo două muşuroaie proaspete şi neacoperite, ne-am grăbit într-acolo, semnul pe care-l lăsasem dispăruse, la fel şi cutia cu comoara, cel care săpase nu nimerise de la început locul, dar pe urmă dăduse de cutie, probabil făcuse totul în grabă şi de teamă să nu fie prins nu mai pusese pământul la loc. Ne-am uitat lung unul la celălalt, bănuindu-ne, dar pe urmă am stat să ne gândim că ştiam cam tot ce făcuse fiecare în zilele trecute, doar să nu se fi dus noaptea după comoară, dar nu ne venea să credem, nici nu ne-ar fi lăsat ai noştri, doar Elvis cel cu şapte fraţi lipsise de la şcoală, bolnav, pe deasupra era şi cel mai aproape de câmp,

ce vă uitaţi aşa, a zis Elvis, doar n-oţi fi vrând să daţi vina pe mine,

am avea de ce să dăm vina pe tine, a întrebat Tudor,

dar eu m-am uitat în ochii lui şi l-am întrebat direct, ai luat-o tu sau nu,

eşti nebun, a zis,

ai luat-o tu sau nu, am întrebat din nou, e mai bine să spui decât să te bănuim toată viaţa,

şi Elvis cel cu şapte fraţi, cel mai mic dintre toţi, adică al optulea, a clipit de câteva ori des şi pe urmă a început să plângă,

mă temeam c-o să mă excludeţi, mi-aţi zis că n-o să am voie s-o deschid niciodată primul şi am vrut să văd ce simţi când dai de-o comoară,

şi-ai luat-o, am spus eu,

n-am luat-o, am pus-o la loc, dar n-am mai pus şi iarba deasupra, când m-am întors a doua zi s-o văd din nou, nu mai era, l-am întrebat şi pe frate-miu mijlociu,

cum adică l-ai întrebat, s-a mirat Dan,

îi spusesem şi lui şi a vrut neapărat să fie de faţă când am dezgropat-o prima oară,

i-ai spus de comoara noastră, a strigat Dan,

da, ce-am făcut rău, a întrebat Elvis printre sughiţuri,

i-ai spus de comoara noastră despre care nimeni altcineva n-avea dreptul să ştie, a strigat Dan din nou,

şi eu am fraţi, a spus Tudor, şi nu le-am zis nimic,

şi eu am fraţi, s-a grăbit Vittorio, dar nu le-am spus nimic,

şi eu am un frate, şi nu i-am spus,

şi eu am o soră, chiar mai mare, dar tot nu i-am spus, a adăugat Dan,

toate astea s-au întâmplat pentru că n-ai participat la jurământul de sânge, a tras concluzia Tudor,

sigur asta a fost, am dat cu toţii din cap,

în mod normal, ar trebui să te pedepsim, a spus Tudor, cunoşti pedepsele, îţi tăiem o mână, sau pe amândouă, sau săpăm o groapă mare, acolo unde a fost comoara şi te acoperim cu pământ, ce alegi,

Elvis era de-a dreptul îngrozit, tremura,

nu ştiu ce-a fost cu mine, dar nu-mi puteţi face una cu asta,

de ce nu, am întrebat, crezi că n-avem dreptul,

Elvis s-a codit să răspundă,

crezi că n-avem dreptul, l-am întrebat din nou, de data asta eram la un pas de el, şi l-am apucat de guler,

lasă-mă în pace, a strigat Elvis, nu mă puteţi pedepsi, pentru că n-am luat eu comoara,

dovedeşte, am spus toţi într-un glas,

n-am cum, a bâiguit Elvis,

atunci o să te exilăm, a dat sentinţa Dan.

Pe loc am fost toţi de acord, era de departe mai bine decât să-i tăiem o mână sau să-i tăiem limba sau să-l îngropăm, îl exilam şi-l excludeam de la orice alt joc de-al nostru, câte zile om avea, şi înainte să mai apuce să protesteze, ca la un semnal, ne-am întors toţi patru pe călcâie, l-am lăsat acolo şi-am pornit spre oraş, nu ne mai interesa nici comoara, nici petecul de hârtie iscălit cu sângele nostru, nici cine le luase cu adevărat, chiar dacă aşa se încheia şi viaţa noastră de piraţi.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)

(sursa foto: cunoastelumea.ro)