Mariana Rogoz Stratulat 
Răsăritul e albastru,
adânc și sihastru,
când
Valeții își prezintă culorile
la curtea Craiului de Pică.
E vremea să înceapă jocul,
să-și încerce fiecare norocul.
Degetele s-au subțiat,
au devenit fire de lumină
suferindă,
în ochii încețoșați
ai Craiului de Caro.
Am învățat să mă iubesc,
să-mi prezint defectele pe scena teatrului
din Epidaur,
să fiu pasărea ce-și arde penele
în nopțile cu lună plină,
să-mi împletesc munții și apele,
ochii și sprâncenele,
în fiecare viață,
în fiecare moarte.
Mâna se crispează,
se strânge pumn,
sfărâmând singurătatea
Damei de Treflă,
ascunsă în umbra aromelor
cafenii,
de scorțișoară.
Apusul e livid,
nesigur și obosit,
ca valul ce-și îngroapă în cer
himerele umile
ale corăbierilor pierduți
într-un caré de ași.
