Doi oameni împăcați

Pădurea Comoara e o întindere mare de salcâmi și fagi, o pădure deasă și umbroasă, rămasă din vechea pădure a Deliormanului. Prin anii ’70, pădurar era Vasile, un om scund și aspru. Pădurea era în mâna lui. Împușca fără nicio strângere de inimă câinii ciobanilor, care mai intrau în pădure. Să nu strice vânatul, zicea. Poc! Poc!
Victor, zidarul, într-o toamnă, venise la cantonul lui Vasile și îi făcuse niște sobe. Avea un canton frumos, cu etaj de lemn, ca la munte. Plata, stabiliseră să fie două-trei căruțe de lemne, pentru iarnă. Cioturi, lemne căzute.
A venit și ziua plății. Dis de dimineață, Victor a venit cu două căruțe. Oamenii lui stăteau de-o parte.
L-a strigat :
– Nea Vasile! Nea Vasile!
Câinii pădurarului lătrau să rupă lanțul. Avea niște câini răi, de nu te apropiai, dar lui Victor nu îi era teamă de ei. Cât lucrase la sobe, într-o zi, s-a apropiat de cel mai rău dintre ei și l-a privit în ochi. Atât. Doar l-a privit în ochi. Apoi, cu o mișcare scurtă, i-a prins zgarda. Câinele a început să schelălăie. Uite-ți nașul!
Într-un târziu, iese pădurarul.
– Să trăieșți, nea Vasile! Am venit după lemne, uite, luai și oamenii ăștia cu mine.
– Care lemne, Victore?
– Cum care? Păi nu ne-am înțeles așa?
Pădurarul nu și nu. Victor s-a înfierbântat. I s-a urcat tot sângele în cap și s-a repezit la pădurar, cu mâinile goale. Câinii lătrau turbați și-și arătau colții. Din gură, le curgeau bale. Răsuna pădurea. L-a pus jos pe pădurar. Când s-a văzut învins, și-a amintit de înțelegere și i-a zis:
– Adu-ți oamenii și ia-ți lemnele.
La plecare, erau doi oameni împăcați.
Victor s-a urcat în căruță, a dat un bici cailor și i-a zis omului de lângă el :
– Dă-l, mă, încolo, doar nu mă cunun cu el…
Și au rămas prieteni buni, după tărășenia asta.