Nicolae Roșianu Cel mai mare dușman al folclorului (și nu numai al folclorului) a fost și, din păcate, rămâne diletantismul. Desigur că începuturile folcloristicii nu puteau fi decât diletante; originile creației orale se pierd în veac, în timp ce „știința despre popor” (Folklore) doar mimează nașterea spre sfârșitul secolului al XIX-lea, nașterea propriu-zisă urmând să aibă loc mult mai târziu, secolul XX păstrând (chiar și până în zilele noastre) încă multe confuzii în ceea ce privește specificitatea fenomenului folcloric. Iată de ce revenim cu insistență asupra problemei formării specialităților în folclor, avertismentul lui Ov. Bârlea fiind încă actual: „există diletanți utili, alături de diletanți de-a dreptul periculoși, împotriva cărora s-a cuveni instituite norme de penalizare” (1).
Folclorul din România, ca disciplină de învățământ și ca obiect de cercetare științifică, are vechi tradiții; în consecință, cititorul nostru – chiar și cel cu o pregătire medie – ar trebui să fie familiarizat cel puțin cu datele elementare privitoare la creația folclorică. Lucrurile însă nu stau întotdeauna așa. Este suficient, credem, să ne referim la cunoștințele de folclor ale absolvenților liceelor noastre care au șansa de a fi admiși la o facultate ci profil filologic: în majoritatea cazurilor, aceste cunoștințe sunt mai puțin decât aproximative, alteori lipsesc cu desăvârșire. Și, de fiecare dată, trebuie s-o luăm de la capăt.
Există cauze multiple, mai mult sau mai puțin relevante, unele dintre ele sunt însă determinante. (va urma)
(1) Ov. Bârlea, Istoria folcloristicii românești, București, 1974, p. 10-11.
(fragment din „Folclor și folcloristică”, Editura Universității București, 1996)
