Dana Heuberger 
– Hai să vedem dacă o să îi placă puicuței! Și ce rămâne, mâncăm noi!
Nu mai văzusem banane de mai bine de zece ani de zile. Nici acasă și nici măcar la București, de unde ne întorceam de fiecare dată încărcați cu de toate. Cu câte opt pachete de unt, cu portocale… cu tot ce puteam găsi pe la minunatele Cozi. Din fericire, n-am făcut foamea, pe vremea adolescenței mele din timpul domniei lui Ceașcă. Se pare că se cuvenea ca în magazinele dintr-un oraș minier, ca al nostru, să nu sufle Crivățul, fiindcă altfel, cine știe, poate că Partidul și Secu’ ar fi avut parte de prea multe plictiseli și de nepoftite revolte. Nu țin minte să fi stat – eu sau ai mei – la coadă la lapte, de la ora cinci dimineața, așa cum știu sigur că se întâmpla în Brăila, în ultimii ani ai Societății Noastre atât de multilateral dezvoltate încât Progresul, iute ca vântul și ca gândul, nu mai putea fi nici măcar întrevăzut. E drept că lactatele de la Alimentara se terminau pe la ora nouă dimineața, așa că nu-ți puteai permite să trândăvești, dacă doreai să mănânci diversificat. Cum însă elanul proletar nu-ți dădea pace, te sculai oricum devreme, ca să ai timp să construiești Socialismul, și nu-ți strica să-ți începi ziua cu o înviorare la (coada de la) cumpărături. Probabil că asta și era filosofia aprovizionării după nevoi (cele dictate de propaganda oficială a acelor vremuri): să consumi atât cât să nu ți se moleșească nici ființa și nici entuziasmul. Să trudești pentru fiecare dumicat (chiar și tremurând la o coadă, printre scăunelele și bârfele pensionarilor, într-o așteptare febrilă, plină de suspans – o să ajungă și pentru mine, sau o să se termine înainte să-mi vină rândul?), ca să-l apreciezi cum se cuvine. Ca să-ți crească adrenalina, atât cât trebuie. La urma urmei, prea multă mâncare, lumină sau căldură, strică: în cantități excesive, te adorm. Știi și tu: ce-i bun, nu-i mult, ce-i mult, nu-i bun, iar ce-i mult și bun, ori e imoral, ori e interzis, ori îngrașă. Ori e o iluzie, aș adăuga, cu mintea de acum.
Eram norocoși, în urbea noastră ocrotită de dealuri, căci nu aveam cartelă pentru pâine, ca în Teleormanul nesfârșitelor câmpuri doldora de atâtea grâne… Iar franzelele din mica noastră comunitate erau extrem de gustoase și de proaspete, nu acre, ca prin sud. Cartela pentru zahăr și ulei nu ne deranja, deși nu eram preocupați de diete și nu prea știam ce înseamnă fitness. O scoteam noi la capăt, mâncând, fără să vrem, mai sănătos decât am fi făcut-o într-o altă conjunctură. Ne descurcam… învățasem să facem și prăjituri cu bulion, în loc de ouă. Și-n fond, toate proviziile și micile noastre festinuri din anii aceia se bazau pe meditațiile pe care le dădea mama, contra hrană, pe care de cele mai multe ori o și plătea, bucuroasă că a făcut rost de ceva bun. Atunci când nu mai trebuia să dea și bani pe alimente, muncea de două ori mai mult decât costau produsele pe care le primea, ba le mai oferea și câte o farfurie cu ciorbă elevilor ei de acasă, dacă tot îi sechestra până când era mulțumită de răspunsurile lor. Trudea prea mult, dar măcar nu flămânzeam, cu toate că nu aveam rude prin satele din jur, care să ne mai ajute din când în când cu vreun fruct sau măcar cu niște pătrunjel. Din fericire, devenisem, prin tranzitivitate, beneficiari ai Gospodăriei de Partid și ai unor gospodării de încredere, de prin Lăpuș. Schimbul era corect, căci prea mulți viitori medici ne-au mâncat pe săturate, în anii aceia, timpul mamei. Ea rămânea a noastră numai seara, surâzând obosită, dar mulțumită, și încercând să compenseze lipsa ei de peste zi cu povețe, critici și cu cât mai multă mâncare. N-am făcut foamea pe atunci, însă fiecare aliment mai puțin obișnuit cu care făceam cunoștință ni se părea o victorie extraordinară. Devenisem cu toții mai pofticioși decât o recunoșteam, și ne străduiam să ne înfrânăm pornirile, pentru ca bucuria degustării trofeului să dureze cât mai mult. Nu-mi mai e frică acum s-o recunosc: a existat o perioadă fastă în care am făcut rost până și de câteva rude de salam de Sibiu – supremă delicatesă! Tăiam salamul în felii străvezii, ca să țină cât mai mult, și le mâncam numai noi, nu ne serveam cu ele și musafirii, să nu cumva să trezim invidii. Să nu fim pârâți. În ultimii ani de dinainte de evenimentele despre care mai sperăm și acum că au fost o revoluție, însă, ajunsesem să ne bucurăm extrem de mult chiar și atunci când reușeam să facem rost de o bucată de salam de vară, pe care o tăiam în aceleași felii străvezii, ca să dureze mai mult. O raționalizam, după model… Desigur că, în felul ăsta, aveau câștig de cauză aceia dintre noi care mâncau pe ascuns. Nu ți-i dau de gol, că se știu și ei…
La noi acasă toate se învârteau în jurul mâncării. Mama își promisese, în copilărie, că nu va mai suferi vreodată de foame, nici ea și nici familia ei, și se lupta zi de zi cu tot Universul, pentru asta. Frigiderul ne era suprasolicitat de câte provizii era nevoit să țină, atât de înghesuite încât trebuia să îi deschizi ușa cu grijă, ca să nu-i strici precarul echilibru, și îmi făcea mereu impresia că mai are puțin și ori își va curba pereții, ori va crăpa în plină glorie, expulzându-ne intempestiv comorile. Cumpăram, cu toții, compulsiv, tot ce găseam și ni se părea comestibil… că nu se știe dacă vor mai aduce vreodată, din astea, și-or fi bune și ele la ceva… Și orice masă devenea prilej de constrângeri, căci multele bucate gătite de mama trebuiau mâncate până la ultima înghițitură, era păcat să le aruncăm… E un mare noroc că n-am ajuns cu toții obezi. Exagerez, și ni se micșoraseră stomacurile, zici? Și orice cantitate rezonabilă de alimente ni se părea enormă? Sau stresul și dimensiunile exacerbate erau doar în mintea mea? Dimensiunile, poate… Stresul și lupta erau însă cât se poate de reale, ne însoțeau în fiecare zi, devenind din ce în ce mai ascuțite în ultimele luni ale nefericitului Regim, când ajunsese până și pe la noi prin magazine Crivățul, căci nimic nu mai conta în Ochii Oficiali, nici măcar pericolul unei revolte proletare. În Alimentara mai găseam doar Eugenii și conserve, iar cașcavalul îl vedeam la Telejurnal.
Bananele mi se păreau de pe atunci cele mai gustoase fructe de pe întreaga planetă. Incomparabilele, neprețuitele și adoratele banane! Le găseam atât de greu, încât le asociam cu Suprema Recompensă. După ce la prima noastră întâlnire le-am mâncat verzi, din neștiință, și mi s-au părut îngrozitoare, la cea de-a doua le-am dădăcit, le-am încălzit și le-am urmărit până ce s-au copt pe dulap, în haine din hârtie de ziar, și le-am găsit divine. Cred că a fost mai bine că până și Cerul a conspirat împotriva mea și n-am mai avut ocazia să gust prea multe, ani buni de zile, căci dacă s-ar fi putut, aș fi mâncat banane în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara, și aș fi devenit, cu satisfacție și chiar mândrie, prima româncă supraponderală din cauza lor. Nu le mai văzusem de mai bine de zece ani, atunci când am primit cadou una singură, de la vecina care tocmai se întorsese din Grecia. Mă uitam cu jind la banană, dar mă uitam cu și mai mult drag la cel mai frumos copil al meu, care tocmai începuse să mănânce și altceva în afară de lapte. Eram dispusă să îi cedez o înghițitură, două, și-apoi să împart restul bananei cu Ian. Era așa de mică, puicuța noastră! Și-o convingeam cu greu să mănânce puțin măr ras, cu biscuiți, așa că mă gândeam că se va plictisi de banană și va termina repede de mâncat partea ei. Degustarea a fost rapidă, ce-i drept (nu, nu e o contradicție în termeni, căci intensitatea acțiunii îi compensa viteza). Noroc că am rămas cu cojile, că altfel am fi putut crede că visam. Dar știi ceva? Banana cu pricina a fost, de fapt, prima pierdere materială care ne-a bucurat și ne-a apropiat totodată, în jurul puicuței noastre. Așa că, vezi, am multă dreptate când afirm că nu există alte fructe mai bune pe întreaga planetă.
