Lorena Lupu 
O femeie care tace. Înaltă şi slabă. Şatenă, cu părul scurt, ochi căprui, obraji rotunzi de copil. Poartă o geacă verde, blugi gri şi pantofi cu toc mediu. Şi o poşetă mare, genul în care încap de toate şi nu-ţi găseşti nimic.
Stă cu privirea în pământ şi tace.
Oare unde se duce? Face vizită familială de duminică? Are o întâlnire relaxată de ora şase cu un gagiu, cu care vede un film şi apoi fac sex? Iese la o cafea cu o prietenă. Se duce la un spectacol? Se duce să se certe cu cineva şi să-i spună că noi nu – niciodată – nu în această viaţă?
Oare de unde vine? O fi muncit azi? Tura de zi a unui magazin? Vreo bătrână în îngrijire? O fi maseuză erotică, ca fata asta care mi-a preluat un text şi tocmai a vizitat un client? O fi soţie adulterină şi tocmai şi-a vizitat iubitul secret? O fi fost la vreo mătuşă singuratică cu vreun chec pe care ea cu mâna ei l-a cumpărat de la magazin?
Oare la ce se gândeşte? “Vreau un job”. “Vreau un job mai bun” “Vreau o firmă proprie”. “Vreau copii”. “În care punct al vieţii mele am greşit de mă aflu aici acum?” “Îl iubesc pe Gicu şi el nu ştie.” “Îl iubesc pe Gicu şi el ştie, dar nu-l interesează”. “Nu-l iubesc pe Gicu şi vreau să-l părăsesc, cum îi spun?”
Fiecare om care trece pe lângă tine pe stradă e o poveste pe care n-o vei afla niciodată.
