Alex. Ștefănescu 
Sonetul Oricare cap îngust (schițat în 1877 și revizuit în 1878 ‒ o modificare amuzantă constând în trecerea de la tont la cap îngust) este un omagiu adus de poet iubitei.
(În ceea ce ne privește, nu ne silim să înlocuim de fiecare dată, în comentariul nostru, poetul cu eul poetic, întrucât se subînțelege că poetul, când apare ca personaj într-o poezie, nu este chiar poetul din viața reală; oricine, până și un cap îngust, înțelege asta, nu trebuie să facem mereu paradă de precizie terminologică.)
Eminescu îi oferă iubitei, ca pe un buchet de flori, cea mai măgulitoare declarație: că atunci când scrie o poezie îl interesează numai și numai părerea ei, nu și aceea a altor cititori:
„Oricare cap îngust un geniu pară-şi,/ Cu versuri, goale de cuprins, să placă/ Şi, cum doreşte, zgomot mare facă,/ Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.// Ci muza mea cu sine se împacă./ Eu am un singur, dar iubit tovarăş,/ Şi lui închin a mele şiruri iarăşi,/ Cântarea mea, de glorie săracă.// Când dulci-i ochi pe linii or s-alerge,/ Va cumpăni în iambi turnata limbă;/ Ici va mai pune, dincolo va şterge.// Atuncea ea în lumea mea se plimbă/ Cu-a gândurilor mele navă merge/ Şi al ei suflet pe al meu şi-l schimbă.”
Impresionează plăcut, ca și în alte cazuri, faptul că Eminescu are conștiința valorii sale, nu este un naiv. În același timp, impresionează plăcut modul elegant în care își manifestă sentimentul de superioritate. Un prinț este pur și simplu un prinț, nu strigă și nu bate cu pumnul în masă ca să i se recunoască acest statut. El „nu dorește zgomot mare să facă” și nici să fie aclamat de mulțime.
Visul lui este doar să-și încânte iubita cu ceea ce scrie. Este o modestie princiară, nu modestia falsă a unui ipocrit. Este modestia îndrăgostitului, care știe că în dragoste nimic nu umilește, nici măcar îngenuncherea în fața iubitei (recunoaștem aici deontologia galantă a cavalerismului medieval adoptată și de romantici, care profesau însă, intermitent, și misoginismul, foarte vizibil la Eminescu). Dincolo, însă, de etica vieții sentimentale, acceptabilă sau nu de un om de azi, ne cucerește frumusețea literară a comunicării unui bărbat cu aleasa inimii lui prin poezie. Poetul care scrie și femeia care citește ce-a scris el se îmbrățișează până la contopire, fac schimb de suflete.
Faptul că poetul îi dă femeii libertatea să și modifice versurile, cum crede ea de cuviință, reprezintă accesul maxim la intimitatea lui (o dovadă de încredere mult mai mare decât, de pildă, a o lăsa să-i umble în sertare). Modul cum își imaginează Eminescu contopirea dintre îndrăgostiți n-are nimic promiscuu, este sublim și greu de uitat:
„Atuncea ea în lumea mea se plimbă/ Cu-a gândurilor mele navă merge/ Şi al ei suflet pe al meu şi-l schimbă.”
(text apărut în România literară nr. 46/ 2018)
