Ramona Müller 
„Tineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor!…”
(Apus de soare – Barbu Ştefănescu Delavrancea)
Ne amintim cu toţii vorbele renumite ale marelui voievod Ştefan cel Mare, din Apus de soare, piesa despre care am învăţat la şcoală, pe care am vizionat-o la televizor sau am ascultat-o la teatrul radiofonic.
Barbu Ştefănescu Delavrancea este primul dramaturg ce surprinde în trilogia lui intervale şi evenimente istorice importante din viaţa Moldovei. Premiera dramei Apus de soare are loc pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, la 4 februarie 1909, înainte ca ea să fie tipărită. Anterior acestei date, pe 22 noiembrie 1908, autorul a citit-o până târziu în noapte, în casa preşedintelui de la Înalta Curte de Casaţie, Emanuel Miclescu, fiind prezent atunci şi Titu Maiorescu. Repetiţiile piesei încep imediat, tot în noiembrie, după depunerea dramei la Teatrul Naţional, aflat sub conducerea lui Pompiliu Eliade. Pe 2 februarie are loc o avanpremieră. Delavrancea este prezent la fiecare dintre repetiţii, pentru a se asigura de succesul piesei sale de debut. Reprezentaţia i-a avut în distribuţie pe Constantin Nottara (Ştefan cel Mare), Constanţa Demetriade (Doamna Maria), Ion Manolescu (Bogdan, fiul Voievodului), Petre Liciu (Doftorul Şmil), Zaharia Bîrsan (Hatmanul Arbore), Marioara Voiculescu (Oana, fiica nelegitimă a lui Ştefan cel Mare) şi alţii.
După răscoala din 1907, Delavrancea s-a hotărât să scrie, în timpul călătoriei efectuate în Grecia, Italia şi Egipt, două trilogii dramatice, ca răspuns la nemiloasele represiuni în urma cărora au fost ucişi 11 000 de ţărani. Este cunoscut faptul că dramaturgul a avut o bogată activitate politică, fiind însufleţit de o imensă dragoste de ţară şi înzestrat cu înalte aspiraţii naţionale. Din dorinţa de a reînvia trecutul strămoşesc şi de a repune în valoare virtuţile naţionale româneşti, Barbu Ştefănescu Delavrancea a scris Apus de soare, una dintre capodoperele culturii româneşti. Piesa a reprezentat un real succes al vremii în rândul spectatorilor, sfidând din multe puncte de vedere formulele şi şabloanele dramatice ale timpurilor lui. Încă de la prima reprezentaţie, autorul a fost rechemat la rampă de mai multe ori.
Acţiunea piesei descrie ultimul an de domnie a lui Ştefan cel Mare, personajul central al dramei. Figura legendară a Moldovei este prezentată în pragul „apusului”, într-o perioadă în care ţăranii, răzeşii alături de alţi oameni simpli sunt solidari în jurul domnitorului viteaz şi destoinic, care a vegheat permanent la independenţa acestor meleaguri străbune. Transferul puterii către Bogdan urmează să asigure stabilitatea graniţelor teritoriale. Concentrarea întregului spectacol asupra personajului principal îmbină, în profilul moral al acestuia, umanul cu atitudinea statură de voievod.
Delavrancea nu acceptă propunerea Teatrului Naţional de a-l schimba pe C. Nottara cu un alt actor. Ca urmare, pe 10 martie 1909 piesa este suspendată, fapt ce provoacă nemulţumiri în rândul opiniei publice. Spiritul civic se manifestă, însă. În şedinţa Camerei Depuţilor din 14 martie 1909, Victor Filloti declara: „Eu, publicul, am dreptul să protestez când sunt privat de reprezentarea unei opere de valoare”. Este sprijinit şi de bunul prieten I.L. Caragiale, care considera că piesa lui Delavrancea se caracterizează „prin proporţii largi, mai mari ca măsură naturală, simplicitate maiestuoasă, culoare hotărâtă, lipsa de nuanţe intermediare şi de clarobscur, desen viguros şi, mai presus de toate, o sinceritate de concepţie şi o naivitate de expresie pe care numai ferventa credinţă le poate insufla”. Primeşte aprecieri din partea lui N. Iorga, a lui Vlahuţă, Mihail Dragomirescu şi a multor literaţi. Piesa este reluată pe 29 martie 1909, iar în 1910 primeşte din partea Academiei Române premiul „Năsturel Herescu”, în valoare de 4000 de lei.
Dorind să transforme scena teatrului într-un spaţiu de afirmare a valorilor şi identităţii naţionale, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-a transpus convingerile în actul artistic. Într-o perioadă în care se manifesta puternic dorinţa de unire a românilor într-un singur hotar, Apus de soare aducea trecutul în prezent, fiind şi acum, după 110 ani, o piesă vie.
