Cristina Crețu 
Îi mergeau toate strună. Curtea – plină de păsări, caii – cai. Nevastă-sa mai se atingea de pahar și Ivan o bătea bine, dar nimic nu se lipea de ea. Ziua astalaltă o vedeai la fel de amețită, înfierbântată de treburi. Ivan era și el bărbat, avea și el inimă. O văduvă din sat îi intrase în pieptul lui mare. Nu îi spunea pe nume, îi spunea simplu: Dada. Mă duc la Dada, fac și dreg cu Dada. O punea pe blană lângă el, avea caii o mândrețe, nori de praf se ridicau în urma lor. Cine e aia? Oița? Nu, e Dada. Dada e cu el. Lumea acceptase, așa era Ivan, pe față, fără să se ascundă.
Era înalt, cu niște cazmale de mâini și putere de urs. Pe vremuri, băuse și el. Dormea acolo unde cădea, chiar și pe zăpadă. Oamenii îl luau în bășcălie :
-Bă, Ivane, nu ți-a fost frig, bă, azi-noapte?
-Nu mi-a fost, bă, că am avut plapuma la mine, le răspundea el strângându-și măselele.
Lucrase în Bucureșți la o fabrică de lapte, apoi a strâns niște bani și și-a cumpărat caii. Mergeau pe sârmă: „Hart, Marine! Dii la loc, Leana, fir-ar călcâiul mă-tii!” Răspundeau la comenzile lui de la distanță, fără să greșească, la câte bice luaseră pe spinare.
Avea un grajd mare. Sub iesle se ouau găinile. Când cădeau cloști, rămâneau în cuib și îi umpleau curtea de pui.
-Ia uite, Ioana, și p-asta, ce pui frumoși a scos! se mira Ivan.
Cu ani înainte, furase odată niște găini de la primar. Nu i-a făcut nimic, decât l-a plimbat prin tot satul cu găinile pe tavă, zicând: „Cine face ca mine, ca mine să pățească!”
Peste ani, strângea bani, făcuse puțin cheag. Căra lemne și cărbuni de la depozitul din Drăgăneșți-Vlașca. Soseau vagoanele de la munte. Seara, se strângeau căruțele. Când se deschideau porțile dimineața, căruțașii se năpusteau să prindă un loc în față. Se auzeau cai nechezând, ridicați în două picioare, înjurături și pocnete de bici. Ca la război. Încărcau, apoi se așternea liniștea. Ivan lua drumul către sat, trecând pădurea.
Odată, ne-am întâlnit cu el. Noi aveam un măgar cuminte și o droașcă.
Ivan ne depășește și dându-și pălăria pe ceafă, să-l vadă mai bine pe tata, îi strigă:
-Bă, să vii, bă, la mine, să-ți dau bani, să-ți iei un cal!
Tata s-a supărat, a făcut ce a făcut, a vândut măgarul și a cumpărat un cal. Leana a fost cel de-al treilea și ultimul. Dar tot mai frumoși fuseseră caii lui din tinerețe, zicea, atunci când se ducea la munte să-și vândă porumbul și se zbătea și el să aibă ce-i trebuie în bătătură.
Ivan a murit. La fel și tata. Și caii. Pe șosea trec tot mai rar cai. Doar plopii de pe margine au rămas la fel. Dar plopii nu au glas să spună mai departe despre o lume care a pierit aproape cu totul. Foșnesc în vânt și nimeni nu îi înțelege.
