O poartă de lemn cu vopseaua – de culoare verde – scorojită, scoțînd, cînd era folosită, un sunet particular, numai al ei, astfel încât o puteam auzi de sus, din casă, mai ales dacă așteptam pe cineva (și de obicei îl așteptam pe tata), dădea într-un mic gang părăginit în care – pentru a se menaja ceea ce era deja stricat, tencuiala surpată pe alocuri a pereților – jocul cu mingea era interzis și pe unde ajungeai în curtea strîmtă dar lungă cît casa, pavată cu pietre de rîu; din gang făceam la stînga, apoi coteam din nou, pe aceeași mînă, urcam scările ce mă scoteau pe un balcon interior comun, continuu, desfășurat ca o panglică îngustă pe toată lungimea clădirii, la stînga (tot la stînga!) era apartamentul nostru, ultimul; la dreapta, alte trei locuințe, distanțate incredibil, la zeci de metri una de alta, toate cu intrarea de pe acel balcon care, după ce făcea un mic cot, își continua drumul pînă la un grilaj de fier ce separa în chip artificial casa (aceeași casă) în două; dincolo de grilaj (unde n-am trecut niciodată) se aflau alte apartamente, sau poate doar un singur apartament mai mare, cu ferestre nu numai spre strada Matei Corvin, ci și spre centru, spre marea piață a Catedralei romano-catolice; la intrare, locuința noastră avea două uși, prima în întregime de lemn, de obicei dată de perete, a doua cu geam; cînd amîndouă erau închise (ceea ce se întîmpla numai dacă lipseau cu toții de acasă) între ele se forma un mic spațiu, un fel de dulap îngust; prima încăpere (la dreapta: bucătăria; drept în față bai și toaleta) nu avea sobă, era un fel de hol, din care se trecea într-o cameră propriu-zisă ce dădea la rîndul ei într-o a treia încăpere, în care dormeam împreună cu părinții (cele trei încăperi erau dispuse în formă de U, de potcoavă, astfel încît peretele din fund al ultimei era chiar peretele scării); ferestrele erau orientate spre stradă (o stradă îngustă ca un coridor, dar o stradă de legătură ce se umplea, mai ales spre seară, de trecători, tineri și studenți în marea lor majoritate), față-n față cu ferestrele foarte apropiate, prin care te puteai uita în voie înăuntru, ale apartamentului, luminat pînă tîrziu și fără perdele de noapte (ceea ce n-o împiedica pe stăpîna lui, o femeie încă destul de tînără, să umble prin odăi foarte sumar îmbrăcată) de la etajul întîi al casei de vis-à-vis, parcă geamănă cu a noastră. Ferestrelor din belșug luminate ale frivolei, scandaloasei vecine de peste drum le datorez un efect optic și psihologic, desigur întîmplător, ce a jucat însă, în secret, un rol destul de important în copilăria mea. În fiecare noapte, pe unul din pereții camerei unde în care dormeam, apărea, ca pe un ecran – ca rezultat al șuvoaielor de lumină revărsate peste geamurile noastre, prevăzute însă, ele, cu perdele protectoare, ce nu lăsau decît un mic spațiu liber, cît o dungă subțire, în partea de sus a ferestrelor – apărea, spuneam, prin fantezia unor unghiuri și devieri desenul unei pete de lumină, de formă alungită, pe care, după cîteva nopți de contemplare, am izbutit să o „interpretez”: era o baionetă și așa a rămas pentru mine întotdeauna. (va urma)
Valeriu Cristea 30.11.2024
Un efect optic și psihologic
