Camelia Radulian 
Mă voi descărna de tine încet,
sub soarele dogoritor al Saharei.
Desigur, voi trece în şopârle şi şerpi
şi-n unghiile acestea sfâșiindu-mi nisipul
vieții cu care te-am iubit
iremediabil sublim
sub coaste nătânge,
pe când corăbii cu sclavi
vor duce sarea mea albă
tot mai departe, tot mai departe,
în mările putrede.
Frumoasele toamnei mă vor smulge râzând
roz şi penibilă – cum eram –
din acadelele copilăriei
aiurând de durere,
fumând havane pe pieptul tău de asfalt
şi-această zi fumând-o, ca o cobră neagră
încolăcită pe lumânări
şi pe praful nostru din băncile gărilor
în care, nu, n-am să mai vin…
Aşa visez…
Dar tu nu crede nimic
vezi-mă surdă şi dreaptă,
cum sunt tangourile
când se moare în ele din dragoste,
apoi împrăştie cenuşa acestei vieţi ce te-a vrut,
și praful mâinilor mele de om.
Acum înțelegi?
Eu mă voi descărna de tine încet,
aprinzând felinare cu răni
în toate firidele altui vers,
vândut pe nimic
hamalilor mei de nisip…
