Jurnalul Societăţii literare

Cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi şi al Mariei Gane, Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842 – 6 ianuarie 1932) este trimis de tatăl său în Germania la studii, unde face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obţinând doctoratul (1863). Revenit în ţară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iaşi, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde profesează până în 1897, când a ieşit la pensie. Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron şi Florica, satire, epistole, schiţe, romanul Mihai Vereanu, piese de teatru, memoriale de călătorii şi un volum de memorii intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea.

La banchetul anual prin care se serba aniversarea înființării Societății “Junimea”, secretarul perpetuu – acela eram eu – avea obiceiul să ție un discurs glumeț, care începea totdeauna cu următoarele cuvinte: “Originea «Junimii», se pierde în noaptea timpurilor”… Tot așa aș putea începe, fără glumă, și astăzi, cînd mi-a venit în gînd să scriu oarecare amintiri despre această Societate, care a ocupat un sfert de secul din viața mea și cu care se leagă multe și plăcute aduceri-aminte ale tinereții mele. Se poate în adevăr zice că originea “J unimii” se pierde în noaptea timpurilor, de vreme ce ar fi foarte greu a-i fixa cu exactitate epoca înființării.

Mulți membri ai “Junimii” cred că Societatea lor datează din toamna anului 1863, însă aceasta nu poate fi, de vreme ce eu, unul din cei cinci fundatori, m-am întors din străinătate în Iași, după săvîrșirea studiilor, în seara de 25 octombrie 1863, iar T. Maiorescu, altul dintre fundatori, plecase cu o zi înainte din Iași la Berlin, și amîndoi ne-am încrucișat în drum la Botoșani, unde petrecurăm noaptea în același han, fără să ne facem cunoștința și fără măcar să ne întrevedem. Îmi păru toarte rău de absența lui Maiorescu din Iași, căci mi se vorbise mult despre dînsul în timpurile din urmă ale șederii mele în Berlin, unde eu studiam dreptul și el filozofia. Apoi tatăl meu îmi scrisese că Maiorescu, venit în Iași ca director al Liceului Național, se deosebește foarte mult prin conferințele sale publice, și că mai ales acele care aveau de obiect estetica, el le asculta cu un viu interes.

Tatăl meu insista în scrisorile sale asupra deosebirii dintre Maiorescu și mulți din ceilalți profesori tineri, care își dădeau aerul de învățați, pe cînd în realitate erau numai niște oameni mediocri ca învățătură, dar foarte ambițioși și destul de interesați. Toate aceste, și cele ce mai auzii despre Maiorescu la Iași, între altele și de la o rudă a mea, bătrînul Neculai Bibiri, care-i lăuda știința și talentul, îmi produseră multă părere de rău, de a nu-i fi făcut încă cunoștiința și de a fi silit să aștept pentru aceasta cîteva săptămîni.

În cele întîi zile după întoarcerea mea în țară, tatăl meu mă conduse pe la toate rudele și pe la toți prietenii săi, precum și pe la alți bărbați influenți, a căror prietenie sau bunăvoință putea să- mi fie de folos.

(„Amintiri din Junimea – Înfiinţarea Societăţii literare”, fragment)

Imagine de pe elefant.ro