Carmen Sorescu 
-De unde vin?
Nici nu mai știu de câte ori mi-am pus întrebarea asta și cu cât o pun mai des cu atât răspunsul ei se elimină de la sine ca un venin care-și găsește remediul în același corp. Otrava se împrăștie peste tot și efectul se diminuează astfel încât un fel de ecou pierdut undeva în mine rămâne singurul răspuns.
Îmi amintesc când eram mică sunetul de alămuri pe care-l făceau căldărarii când treceau în căruțele cu coviltir. Era un sunet ager, înțepător, chiar picant, ustura urechile până la încruntare; unul dintre ei bătea cu o vergea într-un vas de alamă și sunetul se propaga subțire și înalt, nu era nevoie să strige, replica atingerii anunța prezența lor pe străzi.
-De unde vin?
Un ricoșeu, o lovitură de răspuns în chiar pereții întrebării.
Rezonează în paravanul corp, iar riposta întrebării e ca un cutremur la mare adâncime care zguduie corpul și atât, fără pagube la suprafață. Răsunetul nu este altceva decât foșnetul frământărilor care nu trece de bariera carnală, pentru că oamenii care ar fi trebuit să audă întrebarea evită iraționalul.
Corpul meu e ca o sală de squash, aici nimeni nu aude, nimeni nu vede, pereții sunt antifonați parcă cu de la sine putere, s-au autoproiectat în așa fel încât nimeni nu ia parte la conflict. Întrebarea e ca mingea din acest joc, lovește pereții rapid și reacția dezleagă doar o exaltare înfundată.
-De unde vin?
Deși, știu din capul locului infructuosul răspuns, hazardat, inutil, chiar gratuit, nu mă pot opri din desfătarea întrebării. E ca și cum mi-aș chema la masă toate celulele înfometate și în farfuria albă nu aș servi nimic, dimpotrivă, le-aș ruga pe ele să se autodevoreze. Poate că nici nu va fi nevoie să le spun ce să facă, la acest festin fiecare știe ce are de făcut. Așa cum fac lăcustele, care, din lipsa hranei, își mănâncă din corp, corp care se regenerează; nu e vorba de destrucție, ci de un subterfugiu al speciei de a rezista.
-De unde vin?
Din spatele meu se deșiră zile negre, zile și mai negre formând un elastic invizibil care mă plesnește mereu și viața se tulbură ca atunci când pui cerneală într-un pahar cu apă.
Toți oamenii vor o frântură din mine, bine ar fi fost ca măcar unul să mă vrea toată, o sigură bucată întreagă, dar nu.
Deasupra casei mele roiesc mereu vulturi, mereu, mereu, dar nu-i mare lucru de vreme ce se repetă chiar de la naștere. Nu-i mai bag în seamă. Nu dorm, stau mult timp trează, mereu la pândă. Tot corpul e bandajat, din clipă în clipă cineva trebuie să vină să mai ia o bucată.
Nu dau vina pe soartă, și soarta are corbii ei.
Nu-mi văd chipul în nicio oglindă, ele se întunecă de la sine, deși am auzit pe cineva vorbind, cum că chipul meu nu mai are contur, e spălăcit, aproape șters. Cu toate astea nu-mi abandonez corpul, cineva din mine îmi dă o forță ciudată, trebuie să am grijă de corp chiar dacă nu-mi spune prea multe. Mi-am zis într-o zi: Corpul meu e pacientul meu și trebuie să-l îngrijesc. Dacă mă gândesc ca la un act altruist față de o persoană pe care nu o cunosc intru imediat în empatie, altfel nu, dacă mă gândesc la mine îmi sunt prea apropiată și nu am respectul și toleranța necesare. Cu cât îmi sunt mai străină cu atât învăț să merg.
-De unde vin?
Dacă nu din mijlocul acestui noroi purulent care-mi iese prin piele, prin ochi. Sunt destul de bătrână, anii nu mi-i știu, în orice caz am apărut aici la un asfințit care se reflecta în apă. M-am născut direct din mâl în ziua aceea când cerul vomitase soarele pe suprafața acestui lac.
Îmi amintesc totuși arome plăcute, voci, zornăituri, plescăituri de cozi de pește, dar asta a fost demult.
De unde vin? Și când rostesc întrebarea sunetul se propagă înapoi pe corzile vocale până în stomac și apoi prin vibrații mici și mai mici până la degete. Răspunsul este reflexia.
De unde vin? Nu va avea niciodată răspuns în cuvinte. Dacă veți pune întrebarea asta într-un parc, așezându-vă lângă un om oarecare pe bancă, acest oarecare nu va auzi nimic. Și dacă veți continua să strigați, să repetați, acest oarecare va pleca de pe bancă. Și apoi îi veți lua locul și-i veți da dreptate.
Sunt strigăte care nu se aud pentru că nasc în același timp geamuri securizate.
-De unde vin?
Doar un gest necontrolat, poate o mânie, un act incoerent, inadmisibil. Numai că lipsa de coerență tulbură, încântă, seduce.
Mai mult o gălăgie pe crengi, o bătaie între păsări pe viermi, un vacarm care se sparge în propria pădure. O primăvară care vine în fiecare an.
