Puțin mai buni decât e necesar?

– Unde am citit, oare, că ar fi cazul să fim puțin mai buni decât e necesar? Mă enervează la culme că nu mai scap de fraza asta idioată… mi-o tot aduc aminte, fără să vreau. Și n-am nici timp, nici chef să-mi pierd vremea cu remarci absurde.

– În „Minunea”, de R.J. Palacio? Cred că acolo. Eu ți-am recomandat-o, remember? Parcă s-a și ecranizat, nu demult. Știu că-i pentru altă vârstă, dar mesajul… Mai e nevoie și de minuni, pe lume. Zâmbește! O poți lua drept o ficțiune, la urma urmei. (Nu mă certa.)

– Ce-i și prostia asta? Fii serioasă! De ce ar fi folositor să fim mai buni decât e necesar? Și pentru cine? De ce nu-și poartă și ceilalți de grijă? Să transpire și ei, trăgând din greu, ca mine! Ca voi. Și, la urma urmei, pe mine cine m-a ajutat? Am muncit zi și noapte, doar mă știi, și-am creat doar invidii, atunci când am progresat. Prietenii de la început, de când am ajuns în State, n-au mai avut brusc timp să ne întâlnim, când și-au dat seama cât câștig, ca să nu se compare cu mine, ca să nu își recunoască ratarea. Nici măcar Aida și Petrică nu mă mai sună, deși am stat la ei o vreme, iar în primii ani ne vedeam frecvent… Am simțit eu, ultima dată când am vorbit, că mă invidiau pentru biroul meu din downtown, poate că și pentru priveliște… Ce vină am că ei au ales să lucreze pentru stat, în companii sigure, dar care plătesc mai prost? Eu, unul, am riscat mereu și-am avansat mult, dar cu cât stres? Cu câtă muncă? A trebuit să fiu tot timpul mai bun decât cei născuți aici, ca să nu mă poată da la o parte (ți-am mai spus că până și Liei i-au dat de înțeles, când au angajat-o la firmă, că și-au făcut norma și nu mai au nevoie la birou de alte femei și de alți străini, acum că o au pe ea). A trebuit să tremur de multe ori, la schimbarea șefilor, și să anticipez de fiecare dată o posibilă modificare de personal, să prospectez piața și să mă angajez la altă companie înainte să mă dea noii manageri (de la vechiul job) afară, în graba lor de a își promova propriii oameni (știi și tu câte slujbe am avut), am fost obligat să îmi vând cât mai bine marfa. Să fiu mereu cu un pas înaintea lor, ce mai! M-a costat multă energie, și numai eu știu câte nopți nedormite, dar acum am casa mea, în timp ce alții stau cu chirie. Și i-am plătit lui Alex studiile, ca un părinte bun ce sunt, nu ca majoritatea americanilor, care își lasă copiii să facă împrumuturi ca să-și plătească taxele de la facultate. Are apartamentul lui, aproape de campus (o să îl vezi, data viitoare), am investit bine banii și-o să ne fie recunoscător la bătrânețe. El e polița noastră de asigurare, de fapt. Știu ce vrei să zici, că vechii prieteni m-au ajutat, în prima fază, atunci când am plecat din țară, în ʼ90. Da, dar fii fără grijă, mi-am plătit toate datoriile față de ei. Iar foștii mei colegi din România, care declarau sus și tare că-mi sunt prieteni, nu-mi mai scriu de când le-am dat de înțeles că eu nu sunt o instituție de binefacere.

O, fratello mio! Cum ai tu dreptate în toate cele, ca de obicei! Glumesc, desigur, și nu-ți voi spune nimic din toate astea, căci, m-am convins de multă vreme, n-are sens. Gândim și trăim paralel și e normal să fie așa, pentru că ne învârtim în lumi divergente.

Urăsc America, și nu pentru că mi te-a furat, ci pentru felul în care a făcut-o. Pentru că am aflat că nu te mai întorci de-abia atunci când nu mai puteam face nimic în privința asta. Ce să-ți fi scris? Ce argumente să fi invocat? Aveam speranțe, nu certitudini. Până acum câtăva vreme am și crezut că se vor putea împlini… După mulți ani de la plecarea ta (prea mulți, pentru răbdarea și pentru rațiunea ta), am avut o perioadă în care chiar mi se părea că suntem mai aproape ca oricând de normalitate. Mai aveam un pas până acolo. Acum s-a spulberat totul, nu se știe pentru cât timp, și nici măcar nu mai sunt sigură că alegerile mele au fost cele bune – ce bine că nu le-am impus și altora!

Urăsc însă America, pentru felul în care te-a transformat într-un consumator rece și atent doar la partea mercantilă a Lumii. Pentru faptul că fiecare dintre discuțiile noastre ajunge la bani și la utilități. La cântăriri, la comparații… (Și eu care nici măcar nu îți pot spune ce salariu am, atunci când mă întrebi asta… De ce l-aș reține, de fapt? Niciodată nu e același.) Așa e, ți-a fost greu acolo, și-ai supraviețuit cu brio. Ai performat și peste mări și țări, deși nu la nivelul așteptărilor mele, nu la nivelul piedestalului pe care ți-l construisem. Dacă e s-o recunosc pe-aia dreaptă, și tu ar fi trebuit să fii la ora asta mult mai departe decât ești, ca realizări (după credința mea în puterile tale, cel puțin). Nu, nu în ceea ce privește vilele, mașinile și concediile tale de cinci stele, ci în ceea ce privește relațiile cu oamenii și lucrurile pe care le-ai făcut (sau nu) pentru alții. Necondiționat, nenormat și neretribuit. Eu una nu cunosc prea multe… N-am să uit ușor discuția aceea de demult, în care mi-ai mărturisit că nu ți se pare potrivit să fii văzut în comunitatea românească, deoarece pentru a putea progresa pe măsura potențialului tău trebuie să fii extrem de atent la legăturile pe care le ai cu cei din jur, la alegerile pe care le faci. Că dacă te apropii de persoane nepotrivite (de «luzări», btw), în momente neprielnice, poți fi pe nedrept catalogat și tu ca făcând parte dintr-o categorie inferioară. În teoria ta de-atunci, triumfalistă, nu era nici loc și nici nevoie de prieteni, ci doar de oportunități. Și de multă muncă, evident (nu-ți neg talentul și nici tenacitatea, le-am admirat întotdeauna). Așa că mă gândesc că dacă Aida și Petrică nu te mai caută, e foarte posibil să nu fie doar ei de vină.

– De ce nu zici nimic? Ce, n-am dreptate?

– Ei, ce să zic? Nu te mai ambala atâta! Și-așa vorbim destul de rar… Mai bine spune-mi cum a fost la Washington? Ați avut vreme faină? V-ați plimbat? Și ce-ați mai văzut?

– Da, da, a fost ok. Hotelul a fost excelent, ca de obicei. Și personalul, și mâncarea. Chiar și vremea. Dar, știi, în două zile am văzut cam tot ce era interesant în oraș, și-apoi ne-am plictisit, ne venea să ne întoarcem acasă, la ale noastre. Exact la fel am simțit și la Londra, în ultima mea delegație: mi-am rezolvat problemele mai devreme decât planificasem, așa că mi-au rămas câteva zile libere, în care m-am plimbat. Dar Londra e așa de mică! Într-o singură zi am văzut toate obiectivele importante, și-apoi a devenit de-a dreptul plictisitor… Ce să mai văd? De ce să mă mai plimb? Oameni și clădiri sunt peste tot, nu numai acolo. Nu mai vorbesc de Paris, care mi se pare de-a dreptul jenant, cu-atâtea străzi înguste și cu camerele minuscule de la hoteluri. Și cu încăpățânarea parizienilor de a nu vorbi engleza aproape deloc (sau cu un accent care o face de nerecunoscut). Și eu care nu prea mai știu multe, în franceză, în afară de omelette au fromage… Apropo, să nu mă uiți: când o să vină Alex pe la voi, te rog să îi reții o cameră de dimensiuni rezonabile, că nici lui nu îi plac spațiile mici. Ce vrei? Ne-am obișnuit altfel, în State, avem alte standarde… Cum spuneai că îi zice hotelului aceluia care s-a renovat și și-a dublat suprafețele camerelor?

Ce să mai vezi, plimbându-te? Păi, alte fețe, alte priviri, alte culori și ornamente, peisaje și, de ce nu, chiar și clădiri și muzee. Imaginându-ți istorii și încercând să ghicești și să apreciezi alte existențe, alt tumult. Savurând specificul local și mâncarea – cu mult mai gustoasă în Europa decât în State, orice ai zice, cel puțin cea pentru publicul „mediu”, ca mine. Eu una am fost de cel puțin cincisprezece ori la Paris (am pierdut șirul vizitelor) și, dac-ar fi posibil, m-aș duce și mâine să-l văd, mai am atâtea lucruri, locuri și persoane de descoperit acolo!

O să-i găsesc lui Alex un hangar de patru stele (că nu avem de cinci, în urbe…) cât tot apartamentul nostru, o să îi placă… Numai să vină pe la noi, „polița ta de asigurare”. Că nu își caută cu entuziasm rădăcinile, e de înțeles, așa l-ai crescut.

– Nu te stresa, că rezolv eu problema. Alex va fi mulțumit, fii fără grijă! Să vină, doar…

– Să fim mai buni decât e necesar… ce aiureală m-ai mai pus și tu să citesc! În vremurile astea bunătatea se plătește, nu prostia, căci dacă ești prea generos și îngăduitor te mănâncă urgent șacalii, cu fulgi cu tot. De-abia așteaptă, la cotitură, n-ai învățat încă? Și dacă nu te dau complet la o parte, te înșală și, atunci când pot, îți fură – ca mie – până și ideile. Noroc că m-am prins la timp și c-am supraviețuit… ți-am povestit odată faza aia urâtă… incredibilă, ce mai! În privința ingratitudinii și a oportunismului, imbecilii de aici nu sunt diferiți de nenorociții de pe la voi. Nu mai fi naivă, n-o să-ți facă nimeni statuie, nici acasă și nici altundeva, așa că dacă tot te străduiești să-ți faci bine treaba, măcar fă-o pe cât mai mulți bani. Mai lasă munca patriotică! De asta nu ți-e atât de bine pe cât ai fi meritat, că nu m-ai ascultat. Nu te mai irosi! La valoarea ta, ar fi trebuit să ai cel puțin o vilă, până acum, iar concediile să ți le faci în resorturi de cinci stele, nu tot pe la rude și prieteni, sau prin campinguri. Dacă nu m-ai ascultat și n-ai emigrat la timp… Să fi venit și tu măcar în Canada, dacă n-ai vrut în State, să fi fost și noi mai aproape, ne-am fi văzut și ne-am fi vizitat mai des… Și ai fi câștigat bani adevărați, nu mizilicuri. Puteai să lași și tu profesoratul ăla, să nu-i mai înveți pe toți retardații care nici nu te merită și nici nu vor profita vreodată cu adevărat de ceea ce le oferi – cu mintea ta, ai fi putut lucra în IT, în State. Te-aș fi ajutat, sorella! Și ai fi avut o vilă…

O, da! Aș fi avut o vilă cu piscină și-un castel în Spania, whatever. Dar mie îmi plac concediile noastre, la rude, la prieteni, sau în campinguri – și chiar, mai nou, în hoteluri de tip Etap sau Ibis. Nu sunt, ce-i drept, evadări „de cinci stele”, dar sunt vii, mai lungi decât ale tale, și-s pline de bucurii, căci mă încântă multe din cele văzute și din cele imaginate.

Știi, de fapt sunt de acord cu tine (une fois n’est pas coutume!), fraza aia e răsuflată (deși mesajul cărții e esențial). Ce-nseamnă „necesarul”, în bunătate? Și cum se măsoară el? În funcție de ce sistem de referință? Și cine-l bate-n cuie? Cum decretăm de câtă bunătate ar fi nevoie în lumea asta? Câtă bunătate ar fi oportună? Și față de cine? Eu tot mai cred că bunătatea n-ar trebui să aibă grade de comparație, că ea ar trebui să existe și să se manifeste (la superlativ) în orice situație, față de toți cei în nevoie, indiferent de culoare, castă sau de constrângerile exterioare. În ciuda șabloanelor. Pur și simplu. N-ar trebui să poți să fii bun doar parțial, până la un punct (de siguranță?). Și n-ar trebui să poți să fii rău… Așa simt, deși nu sunt Maica Tereza. Dar dacă ți-aș spune toate astea, m-ai renega.

– De ce nu zici nimic? Să nu vii mai târziu să mi te plângi că ți-e greu, că n-am cum să te-ajut, am și eu cheltuielile mele. Fiecare cu viața lui, dacă tot am ales căi atât de diferite…

Nu zic și nu îți cer nimic, fii liniștit, deși mi-e greu și nu-mi anticipez un viitor de aur. Nu are rost. Caut încă o dată, printre declarații furtunoase, partea din tine pe care o păstrez, cu drag, din copilărie. Și îi zâmbesc.

(sursa foto: pixabay.com)