Stelian Țurlea 
În absența tatălui – 15
Nu ştiu când adormisem, nu ştiu când s-a trezit mama, dar când am deschis noi ochii, ea făcuse toate pregătirile, ne-a dat câte un ceai cu pâine şi marmeladă şi-am plecat la gară.
Am mers vreo douăzeci de kilometri cu un tren care oprea în toate haltele, când am coborât era soarele sus pe cer, niciun nor, linişte că se auzea bâzâitul gâzelor şi de undeva dangătul unor clopote chema la biserică, mama s-a închinat, am pornit la drum, nu era departe, am aşteptat în faţa unor porţi mari şi urâte, mamei i-au cerut buletinul, pe care l-au întors pe toate feţele, de parcă voiau să afle că nu e al ei, ne-au lăsat înăuntru, am aşteptat o vreme, pe urmă am intrat într-o încăpere în care au desfăcut pachetul adus de mama şi s-au uitat atent la toate, au tăiat friptura, au frânt pâinile în două, au scuturat flanela de corp să vadă că nu ascunde nimic, după care am intrat într-o sală mare, cu mai multe mese, ne-am aşezat la o măsuţă şi după un timp l-au adus pe tata. Tata l-a întrebat din priviri pe paznicul care venise cu el, care a înclinat din cap, a strâns-o în braţe pe mama şi-a sărutat-o, ne-a strâns în braţe şi pe noi, pe urmă ne-am reaşezat la masă, ne uitam unii la alţii, tata avea ochii umezi,
cum îţi e, îl întreba mama,
bine,
şi pe urmă tăceau şi se uitau unul la celălalt cu o nesfârşită iubire,
tata s-a scuturat, m-a privit adânc,
te-am rugat să fii stâlpul casei, nu se poate să-mi creezi probleme cu protestele tale, chiar dacă ai dreptate, trebuie să te gândeşti şi la cum îi ating pe alţii acţiunile tale,
am fost sigur că despre povestea cu soldaţii sovietici vorbeşte, am roşit, am albit, nu-nţelegeam cum de aflase, m-am ruşinat, mi-au dat lacrimile şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat, oricum n-am mai stat mult, ieşirea la vorbitor se sfârşise, am făcut drumul înapoi cu acelaşi tren şi ziua s-a sfâşit în tristeţe.
A doua zi m-am apucat să-i spun lui Fane că am fost să-l văd pe tata care aflase de soldaţii sovietici şi era foarte supărat, mă frământam să înţeleg cum naiba aflase,
i-o fi spus maică-ta, a zis el,
nu cred, l-am contrazis, aş fi auzit-o,
dar pe Fane nu prea-l interesa cum aflase, voia să ştie cum e la puşcărie, habar n-aveam,
păi n-ai fost acolo, a protestat el, te-ai dus degeaba, zi-mi cum e, sunt gratii, sunt tunele, sunt paznici înarmaţi până-n dinţi, poţi să evadezi,
mă uitam la el aiurit,
n-am văzut nimic, astea-s în filme,
te-ai dus degeaba, a exclamat el,
ba m-am dus să-l văd pe tata, am strigat eu,
asta am înţeles, a admis Fane pentru o clipă, dar trebuia să caşti ochii-n jur, unde-i puşcăria asta,
la Mărgineni, i-am zis eu, am mers cu trenul,
aha, acolo unde l-au belit pe tata lui Florin,
ce spui, am întrebat eu uluit, cum turuie cu întrebările,
acolo a murit tata lui Florin, demult, nu ştiai, el nici nu l-a văzut,
auzeam prima oară,
ştie toată lumea, a zis Fane, a fost legionar şi l-au închis acolo să-i putrezească oasele,
uite că eu nu ştiu,
şi atunci a sunat să revenim în clasă, oricum nu mai aveam chef să vorbesc cu el, până s-au terminat orele nu mă gândeam decât la ce-mi spusese, m-am speriat cumplit, abia aşteptam să se-ntoarcă mama de la serviciu s-o iau la întrebări,
tu ştiai că tata lui Florin a fost închis unde e tata acuma şi a murit acolo,
mama a făcut ochii mari,
cine ţi-a spus asta,
Fane,
uite cum nu-şi ţin gura oamenii ăştia, a exclamat mama, nu trebuie să vorbească atâtea în faţa copiilor,
e adevărat, am întrebat eu,
mama a dat din cap, şi eu am continuat cu întrebările care mă interesau,
înseamnă că şi tata o să moară acolo,
mama a rămas perplexă,
cum poţi întreba asta, a strigat ea,
păi, dacă asta se întâmplă acolo,
ascultă, Andrei, tatăl lui Florin a făcut nişte lucruri rele, sau poate n-a făcut şi vorbesc cu păcat şi mă bate Dumnezeu, dar aşa zice lumea şi aşa au zis şi judecătorii când l-au închis, au fost mulţi ca el şi mulţi au sfârşit la puşcăria aia sau în altele, dar tata n-are nicio legătură cu ei, niciuna, înţelegi, n-a făcut în viaţa lui politică nicio clipă, nici măcar nu e închis în celulele alea cumplite umede şi din piatră,
deci există celule din piatră, am strigat eu,
nu ştiu, a spus mama, or fi existând, nu le-am văzut, am auzit şi eu, dar tata n-are de-a face cu ele, n-o să piară acolo, scoate-ţi prostiile din cap, o să vezi c-o să se întoarcă acasă într-o zi,
când, am întrebat eu,
nu ştiu, peste câţiva ani, dar o să se-ntoarcă,
aşa că am ascultat-o şi m-am dus în camera noastră să-mi fac lecţiile, mi-am scos pe masă caietele învelite în hârtie albastră cu etichete cu floricele pe care îmi scrisesem cât de caligrafic puteam numele, fratele meu mic n-avea nicio lecţie, se cărase prin curte după fluturi, am început să scriu cu creionul, apăsam atât de tare că vârful s-a rupt, l-am ascuţit şi s-a rupt din nou, am rămas cu creionul în mână, de-abia scrisesem titlul, se lăsase linişte în toată casa, atunci am auzit-o pe mama izbucnind în plâns, lăsasem ca întotdeauna uşa întredeschisă, nu trebuia să mă mişc de la locul meu, s-ar fi supărat şi mai tare şi că nu-mi fac lecţiile, şi că am surprins-o plângând, dar nu mai eram în stare de nimic, mă uitam pe fereastră şi l-am văzut pe Gore cum trece însoţit de pajii lui, furios că nu-şi găseşte nişte victime, lovea cu bombeul în pietrele de pe stradă şi fluiera o melodie pe care numai el o-nţelegea şi apoi s-a auzit un zgomot de farfurii şi pahare sparte, de parcă mama ar fi lovit cu ele de pământ, m-am speriat, dar n-am avut curaj să mă duc să văd ce s-a-ntâmplat, o auzeam cum oftează şi strânge cioburile în făraş, pe urmă a intrat vârtej în cameră să caute un tifon să se lege la mână, răsufla din greu şi-i curgea sânge mult dintr-o palmă, am ajutat-o să se lege, strânge bine, zicea, strânge mai tare, mă uitam la ochii ei umflaţi şi plânşi şi mi s-a făcut milă,
gata, treci la lecţii, nu te mai duc niciodată la taică-tu.
(din romanul „În absența tatălui”, apărut la Editura Leda, 2009)
