Leonard Oprea 
„… sunt unele dimineți – mai ales acum cînd îmbătrînesc pentru a fi mai tînăr ca oricînd cînd în sfîrșit am aripi de acvilă să zbor larg larg și liber – ei bine sunt dimineți parcă tot mai dese ale acelei deșteptări de buimac notoriu de om care pur și simplu habar nu are unde se trezește de bărbat care … da-da … chiar nu mai știe în ce lume deschide ochii… ba chiar mai mult – rău sau bine zău nu știu – mi-e practic imposibil să aflu cine sunt și pe cine ce urmează să înfrunt… în acele clipe mă simt nimic altceva decît o ființă alchimic obținută din împreunarea organică a 1001 fragmente vii sfîșiate din tot atîtea sau mai multe ființe ucise pentru tot felul de salamuri sau alte pentru creieri bucate și alcooluri mai mult sau mai puțin exotice și mai ales bogat condimentate parfumate droguri … și dintr-o dată o panică de planetar tsunami mai întîi mă inundă… aproape simultan mă îneacă… încît tot ce mai reușesc este să pun mîna pe telefon și să o chem disperat pe femeia cu trup de insulară Gaugain odalisca aceea mereu alta care îmi face curat zilnic în casă:
-
Alo?
-
Da – eu sunt. Vino acum. Dar acum.
-
Bine, bine. Linișteste-te. Pot să iau un taxi?
-
Nu mai întreba. Vino odată!
-
Bine, bine vin acum…
… și mă întind în pat mă mîngii cu perinele învelite în mătase răcoroasă… offf ce bine mi-e ce bine mi-e… Cosînzeana vine țăranca argheziană cu pruna mare coaptă vîscoasă cu buze lipitoare roșii vinete cu ochii din jar de iapă armăsar fermecat cu mîinile mereu aspre și moi blană de felină doar de sex omphalos înțărcată cu felonică felație coroană de coral nestemat viu atît de viu încît mereu cînt blues de pierdere a ființei în adînc și… uit uit uit … mă uit mereu nesfîrșit mă uit… mereu…
… căci doar trebuie să îmblînzesc spaima-de-mine-însumi…
… bestia care … chiar nu mai știu…
… îmi dă sau îmi ia viață ?!…”
(Theophil Magus)
…
Zilnic dezarticulat lăuntric de incapacitatea sa de a izbîndi un durabil şi regenerator-de-fiinţă tratat de pace cu lumea computerizată şi globalizată în care trăieşte – dincolo de a sa fundamentală dorinţă de Dumnezeu (manifestată mereu prin spaima de moarte şi spaima de singurătate), omul Mileniului III şi-a îmbogăţit definitiv zestrea ontologică cu : spaima de sine însuşi.
Spaima de sine însuşi fiind acel inefabil amestec niciodată în constante chilibru – dintre:
– spaima de (opţiune în) libertate
– spaima de iubire
– spaima de Credinţă.
Totuşi, nu e nimic apocaliptic în toate acestea.
Da, este cît se poate de firesc să fii asediat de aceste spaime vechi şi noi.
Şi, uneori să le învingi, alteori să fii invins, alteori să cazi la pace cu ele… Oameni suntem şi aceste spaime sunt omeneşti şi necesare; atît de omeneşti şi necesare încît ar fi in-uman să fim lipsiţi de ele.
Iar spaima de sine însuşi este încă o treaptă spre auto-cunoaştere şi apropiere de Dumnezeu.
Căci toate irefutabil fac parte din procesul nostru individul şi colectiv de conştientizare şi asumare a condiţiei umane evoluînd întru redobîndirea arhetipului divin – cel adamic.
„…plouă cu soare;
sub umbrelă bătrînul
domn rîde discret…“
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
