Marcel Vișa 
Indivizi cu brațele amputate,
cocoțați pe scaune,
scoatem limbi de cameleon și
lipim, într-o clipită, cu salivă,
globuri de lemn = furunculi uriași în carnea copacului asasinat
Gesturile noastre, sincron,
dirijează orchestra heavy metal de la subsol
Lumea din stradă privește,
aplaudă,
se întreabă
„ce e cu atâția oameni invizibili,
care împodobesc în același timp un coș de gunoi,
cu globuri și beteală invizibilă”?
Intrigați,
campează,
aprind un foc în butoiul cu smoală,
iar camera noastră clocotește ca un cazan,
se topește peste pinguinii zgribuliți în prag,
pinguini de ceară cu fitil ezoteric,
veniți taman de la polii altor planete
Lumina lor răspândește legiuni de umbre pe suprafața netedă a zăpezii
Ninge din tunuri de plastic
poziționate strategic în jurul cetății
De jur împrejur, amușină animale de pradă,
mă strigă pe nume,
iar eu le răspund
Șoaptele ‘mi sunt purtate departe în tundră,
de vântul abia perceptibil
care se strecoară pe sub norii foșnitori ai dimineții de marțipan
Vocalele
se aștern pe coarnele renilor fantomatici, pe șalele reumatice ale bătrânilor inuiți
Consoanele
alcătuiesc adăposturi temporare pentru leproșii din insulele izolate în Pacific
De zile întregi,
beau sânge amestecat cu vodkă,
Un „shake” minunat care îmi hidratează starea de melancolie
Năluci adiacente mediului vitreg în care mă scald,
mă plimbă de mână prin lumi monocrome
Dialoguri abia șoptite îmi remodelează singurătatea
pe care simțurile amorțite,
nu o (mai) percep,
Privesc cum se desprind țurțurii de gheață din acoperișul colibei,
mă dezlipesc odată cu ei și cad în
brațele invizibile ale destinului
care se apropie și mă adoptă,
mă hrănește la sânul lui de șmirghel
