Literatura de azi 
Nu sunt modest! Iată marele meu defect. Ce sunt eu de fapt? Unul dintre cei patru fii ai unui locotenent-colonel în retragere, rămas de la vârsta de 7 ani fără părinţi, sub tutela unor femei şi a unor străini, care n-a primit nici o educaţie mondenă, nici una ştiinţifică, şi care la 17 ani a ieşit în lume fără o mare avere, fără nici un fel de situaţie socială şi, cel mai important, fără reguli; un om care şi-a distrus afacerile până la ultima limită, care şi-a petrecut cei mai buni ani din viaţă fără scop şi fără plăcere, care, în sfârşit, s-a autoexilat în Caucaz, pentru a fugi de datorii şi, în special, de anumite deprinderi, iar de acolo, agăţându-se de mai ştiu eu ce legături dintre tatăl său şi comandantul armatei, a trecut în Armata Rusă a Dunării, sublocotenent la 26 de ani, în afară de soldă aproape fără mijloace (pentru că acele mijloace de care dispune trebuie să le folosească pentru plata datoriilor ce i-au mai rămas), fără protectori, fără iscusinţa de a trăi în înalta societate, fără cunoştinţe privind slujba sa, fără nici un fel de aptitudini practice, dar cu un uriaş amor-propriu! Da, asta-i situaţia mea socială. Să vedem cum arată personalitatea mea. Sunt urât, neîndemânatic, lipsit de scrupule şi fără o educaţie mondenă. Sunt irascibil, plictisitor pentru ceilalţi, lipsit de modestie, intolerant şi ruşinos ca un copil. Sunt aproape incult. Ceea ce ştiu, am învăţat, Dumnezeu ştie cum, singur, în salturi, fără vreo consecvenţă, fără vreo orientare, şi oricum foarte puţin. Sunt nesăbuit, nehotărât, inconsecvent, prosteşte vanitos şi violent, ca toţi oamenii lipsiţi de caracter. Nu sunt curajos. Sunt lipsit de acurateţe în viaţă şi atât de leneş, încât trândăvia a devenit pentru mine o obişnuinţă aproape insurmontabilă… Drăgălaşa fiică a gazdei mele stătea, ca şi mine, la geamul ei, rezemându-se în coate. Pe stradă a trecut o flaşnetă, şi când sunetele bunului şi bătrânului vals, depărtându-se din ce în ce, s-a stins în sfârşit cu totul, fetiţa a oftat din adâncul sufletului, s-a ridicat şi a plecat repede de la fereastră. M-am simţit dintr-odată atât de dulce trist, încât am zâmbit fără să vreau şi am rămas multă vreme să-mi privesc felinarul, a cărui lumină era când şi când acoperită de ramurile legănate de vânt, să privesc copacul, grilajul, cerul, şi totul mi s-a părut şi mai frumos ca odinioară…
Lev Tolstoi, „Jurnal”
(fragment selectat de Odilia Roșianu)
