Cui îi semăn

În absența tatălui – 14

Cred că mama a făcut o pauză sau eu aţipisem că parcă m-am legănat o vreme, după care am auzit-o iar povestind. Erau amândoi din familii cu mulţi copii, mama mai avea cinci fraţi şi surori mai mari sau mai mici, iar viitorul meu tată mai avea patru fraţi şi surori mai mari, el era ultimul, născut târziu, când sora cea mai mare se pregătea să se mărite. Părinţii lui nu spuneau niciodată că sunt bogaţi, dar aveau câteva dealuri cu pruni, pogoane multe pe care cultivau porumb, o fâşie de pădure, destul pământ cât să împartă fiecărui copil o bucată îndestulătoare, însă le-au cerut mai înainte să înveţe să stea pe picioarele proprii, aşa se face că doar una dintre fete a rămas în apropierea lor, măritându-se cu un flăcău pe care îl ştia de mică, cealaltă s-a măritat la oraş, cu un inginer care umbla prin Ardeal, mai ales, să caute zăcăminte de gaze naturale, uimind lumea, băieţii au plecat în lume, unul şi-a deschis prăvălie în Câmpina, la Câmpina fusesem şi noi o dată, ştiam unde e, un altul a ajuns meşteşugar la Târgovişte. Veneau rar să-şi vadă părinţii, dar după ce bătrânul s-a stins pe neaşteptate, când viitorul meu tată abia împlinise cinci ani, obişnuiau să se strângă cu toţii la marile sărbători ale anului. Mama viitorului meu tată era o femeie mică de stat, dar aprigă, neobosită, nu se plângea niciodată, trebăluia dinaintea zorilor până noaptea târziu, nimeni nu înţelegea cum de ţine în mână o gospodărie atât de mare doar cu două ajutoare. Băieţii îi semănau la chip, aveau părul ei şaten şi ochii ei albaştri, doar că unul era mai subţire, altul mai scund şi rotofei, altul bondoc, niciunul nu aducea cu bătrânul a cărui fotografie atârna înrămată deasupra patului conjugal, drept de parcă înghiţise un făcăleţ, cu pălărie ţuguiată, ochi negri adânciţi în cap, mustăţi mari întoarse cu vârfurile în sus, cum se purta la începutul veacului trecut.

Lui îi semeni.

Brusc m-am trezit,

chiar îi semăn, am întrebat eu,

mama a dat din cap în întuneric şi a continuat.

Peste noapte, prichindelul n-a rămas decât cu mama, înmormântarea a fost ca o petrecere ciudată, cu mulţi oameni necunoscuţi, nu prea înţelegea el ce se întâmplase, dar l-a preocupat scurtă vreme, pentru că exact atunci începuse să înţeleagă cum e lumea, pleca duminicile de vară pe dealurile încă sălbatice şi nu se oprea din mers decât târziu, când nimic nu i se mai părea că aduce cu ce ştia el, apoi dispărea tot la două, trei zile, abandona cărările bătătorite, se căţăra printre cioturi şi bălării cât omul, străbătea păşuni, căuta poieniţe din care să vadă cât mai departe orizontul şi era uimit mereu de cât de nesfârşită e lumea, se întorcea acasă pe înserat, mort de foame, şi în timp ce viitoarea mea soacră, viitoarea ta bunică îi punea în faţă o strachină cu mâncare, el nu lua seamă la valul de dojeni, cu gândul la ce văzuse, întreba întruna: mamă, ştii cât de mare e lumea, o s-o văd pe toată, ea îl dojenea de formă, nu trecuse niciodată de marginea satului, nu învăţase carte.

De unde ştii toate astea, am întrerupt-o eu.

Ştiu că aşa a fost şi dacă mă mai întrerupi, mă opresc de tot.

Am tăcut.

Spre deosebire de fraţii lui, continua mama, nu se îndemna spre învăţătură, învăţătorul îl trezea mereu din visare, dar el nu ştia să spună pe unde-i umblase mintea. Într-o zi nu s-a mai dus pur şi simplu la şcoală, n-a spus nimănui, iar când maică-sa a aflat era prea târziu, venise vara, nu trecuse clasa. Săptămânile dinainte le petrecuse privind ciucit automobilul notarului, negru strălucitor, cu copertină şi roţi mari şi spiţe argintii, al cărui motor păcănea ritmic de îndată ce şoferul învârtea o cheiţă făcând întreaga maşină să trepideze. În faţa radiatorului avea faruri de alamă strălucitoare în care îi plăcea să-şi privească imaginea distorsionată, în partea din spate, pe roata de rezervă, cineva scrisese cu vopsea albă, cu litere mari, caligrafiate, adresa unui atelier mecanic din Câmpina, îşi imagina că acolo e un fel de rai al automobilelor. Aflase că e destul, ca să ajungă la Câmpina, să treacă dincolo de dealurile văzute la orizont, pe care începuseră să răsară, mereu mai dese şi mai multe, sondele de petrol. Când s-a hotărât, o parte din drum a mers pe jos, o alta agăţat de o căruţă, când a ajuns prima oară într-un oraş cu străzi pietruite, trotuare şi stâlpi de iluminat, n-a mai avut glas. Atelierul era o hală înaltă, cu porţi de tablă cât casa, cu scripeţi care atârnau de bârne de fier întinse de la un zid la altul, cu maşini dezmembrate, grămezi de roţi de cauciuc aşezate una peste alta, miros de uleiuri şi o mână de ucenici cu băşti bleumarin care îşi dădeau aere că ar fi cei mai pricepuţi din lume, drept care l-au luat de sus ca pe un puşti şi ţărănoi ce era. Patronul s-a gândit mult până să-l primească, era prea mic să care greutăţi, dar vedea în ochii lui albaştri o îndârjire care îl fascina, iar ochii ăştia i se păreau cunoscuţi, l-a întrebat cum îl cheamă, de formă, abia de-a auzit numele, nu i-a dat niciun răspuns, s-a luat cu alte treburi, şi-a amintit de el târziu, când l-a văzut tot în atelier, uitându-se fascinat într-un motor, l-a întrebat din nou cum îl cheamă, eşti cumva rudă cu negustorul, a întrebat din nou patronul, amintindu-şi de unde ştia ochii aceia albaştri. E fratele meu, a spus băiatul, fără să ridice privirile din motorul a cărui elice începuse să se învârtă. Sunt sigură că n-a contat rudenia, patronul n-avea nicio obligaţie, cel mult s-o fi gândit că are cui să se plângă dacă băiatul face vreun pocinog. A rămas în atelier cinci ani. După prima săptămână a plecat acasă, să-i spună viitoarei tale bunici unde s-a dus, atunci a mâncat prima oară o bătaie soră cu moartea pentru că dispăruse fără o vorbă, lăsând-o pe biata femeie să se dea de ceasul morţii, dar după două zile a plecat din nou, cu acordul ei.

De unde ştii toate astea, am întrerupt-o din nou, tata e un tăcut, când ţi le-a povestit pe toate,

le ştiu, a spus ea.

Nu mai aveam ce spune.

Când a început războiul, a continuat mama, de parcă n-o întrerupsesem, s-au strâns toţi băieţii în jurul mamei lor, primii doi ştiau că nu vor ajunge pe front din cauza unor beteşuguri pe care nu se ruşinau să le recunoască: unul era bondoc şi prea gras şi după o sută de metri de mers trebuia să se oprească, suflând ca un animal fugărit; al doilea avea platfus. Ultimul, care era viitorul meu tată, era sănătos tun, viitoarea mea bunică ar fi vrut să-l ţină lângă ea, ar fi avut şi dreptul, fiind femeie bătrână şi singură, dar lui nici prin gând nu-i trecea să rămână acasă, un an mai târziu, când s-a prezentat a doua oară la garnizoană, după trecerea prin spitalul din Lvov, ofiţerul care l-a primit avea încă în faţă o scrisoare mai veche întocmită de cine ştie cine în numele maică-sii, care semnase cu buricul degetului mare, şi din care reieşea că mezinul ar fi fost singurul ei reazim la muncile gospodăriei. N-a întrebat niciodată cine scrisese acea scrisoare.

Din seara în care viitorul meu tată i-a spus fetei de optsprezece ani că se vor căsători şi până au făcut-o au trecut vreo cinci luni. În vremea asta a angajat un grup de vreo zece meşteri pe care îi ştia şi a ridicat o casă, nu departe de casa bătrânească şi de dealul cu pruni care îi fusese promis. Nu semăna cu niciuna de prin apropiere, cu fundaţia până la brâul unui om, patru, cinci trepte de piatră urcau spre un cerdac lat care înconjura pe două laturi cele trei camere, între ele era un hol care funcţiona şi ca bucătărie, tot din pridvor, o scară de lemn dreaptă urca într-un fel de foişor care se prelungea cu podul şi din care puteai privi împrejurimile până departe. În faţa intrării păstrase un liliac bătrân care a rămas înflorit aproape tot timpul cât au înălţat casa. Din cele trei promisiuni făcute înainte s-o ia de nevastă, o îndeplinise pe prima. Viitoarea mea mamă nu l-a întrebat niciodată de ce a mai construit-o, dacă tot promisese că vor pleca din sat, dar el ar fi avut un răspuns, pe care l-a dat, chiar şi necerut, foarte târziu.

Viitorul meu tată n-a rămas multă vreme în casa pe care abia şi-o construise. Ofiţerul căruia îi fusese şofer pe front, şi el lăsat la vatră, l-a chemat să lucreze cu el în Ploieşti, la o rafinărie construită de americani, toată ziua erau pe drumuri mai bune sau mai proaste, în zonele unde sondele crescuseră ca ciupercile, sau la Bucureşti, unde oprea întotdeauna în faţa unei clădiri ca un palat, în care fostul ofiţer, acum inginer, dădea probabil socoteală unor şefi mai mari. Aştepta câteva ore fără să pună vreo întrebare şi spre seară se întorceau. Apuca să-şi vadă nevasta doar la sfârşit de săptămână. Într-o zi, inginerul i-a spus te muţi în oraş, ţi-am găsit o casă, într-o săptămână se mutaseră.

Viitoarea mea mamă era cea mijlocie între fraţi, mai avea o soră şi un frate mai mici. Maică-sa era neştiutoare de carte, taică-său luptase în războiul de întregire a neamului şi pe frontul de la Mărăşeşti, în faimoasa luptă în care nemţii i-au surprins în izmene, şi-a pierdut un ochi, mi-a povestit şi mie, de atâtea ori, isprava aceea cu lupta la baionetă în izmene, încât nu numai o ştiu pe dinafară, dar aproape mi se pare un basm. Pentru că luptase cu atâta vitejie, el, ca şi alţii, a fost împroprietărit după lăsarea la vatră de Ferdinand Întregitorul, dar nu şi-a părăsit nicio clipă slujba de maistru la sondele răsărite pe dealurile vecine satului, unde se ducea zilnic cu o bicicletă solidă cu care venise din război. Cu pământul primit, casa rămasă de la părinţi şi banii de la sondă a decis că se poate însura a doua oară, nevasta dintâi murise în timpul epidemiei izbucnite înainte să se sfârşească războiul şi-i lăsase pe umeri un băiat, a căutat tot o văduvă, a găsit-o uşor şi cu ea a ridicat o casă nouă, cu cerdac înalt, ca la munte, cum nu se mai văzuse prin vecini, şi a mai făcut cinci copii. Pe toţi i-a vrut şcoliţi, dar numai până la un punct. Viitoarea mea mamă ar fi vrut să meargă la oraş, la un liceu, dar bunicul s-a împotrivit, clasele primare erau destul pentru o fată, viitoarea mea mamă n-a crâcnit, nu i-a trecut nicio clipă prin cap să se revolte, mai ales că izbucnise al doilea război, dar a fost convinsă toată viaţa că, dacă ar fi fost lăsată, ar fi descoperit ceva într-un domeniu drag ei, încât să afle lumea de ea. O să te măriţi, îi spunea bunicul, bărbatul tău trebuie să ştie mai multe. Aşa că, atunci când viitorul meu tată s-a întors din război şi a întâlnit-o, s-ar putea spune că era pregătită.

Aşa l-am întâlnit, poate altădată o să vă spun mai multe.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)

(sursa foto: Muzeul Etnografic al Transilvaniei)