Cristina Crețu 
În cămăruța tatei era cald. Pendulul atârna pe perete, cu două ghinde în capăt, ca greutăți. Nu funcționa. Era pus de frumusețe. Un cuc își ținea ciocul deschis. Parcă da să cânte. Ceasul bun era un ceas mic, așezat într-o cutie de lemn verde.
Afară era iarnă. Scârțâia zăpada. Câinele, rebegit de frig, dârdâia în cușcă. Mai ieșea afară, la vreun zgomot. Blana de pe șira spinării era înfoiată de frig. Prunii și salcâmii se vedeau ca niște umbre negre pe pânza sură a nopții de iarnă. Crengile trosneau de povara iernii. Se auzea viforul: hauhauuu ! Ca lupii.
-Tataie, în pădure la Drăgănești sunt lupi ? l-a întrebat fiul meu pe tata.
Când a zis ,,lupi’’, ochii i se măriseră de spaimă, numai gândindu-se la ei.
-Nu am văzut, tataie. Sunt iepuri și căprioare. Lupi am văzut odată când mergeam noi cu căruțele la Câmpina, să vindem porumb. Uite așa le licăreau ochii, și-a fluturat tata degetele.
-Și te-au atacat lupii, tataie ?
-Nu, că aveam cai buni. Ce cai aveam! Tiii! Mor și nu mai văd cai ca ăia. Nu m-au lăsat, săracii. Eu rămăsesem ultimul. Obosiseră caii și am zis să-i las mai încet. Oi fi ațipit, nu mai știu. Drumul era lung și ți se făcea urât. Singur, fără vorbă, am ațipit. Când am auzit lupii urlând , m-am trezit. Caii fornăiau pe nări. Le-am dat un bici scurt pe spinare, atât le-am dat, și a dat Dumnezeu și i-am prins pe ăia din față. Lupii au rămas în urma mea. N-au mai venit după noi. Eram mulți. Dar tot am tras o spaimă. Atunci am văzut lupi, și odată, când eram cu oile pe câmp, toamna, târziu. Era noapte și le vedeam ochii ca luminițele. Tot așa, am avut noroc. Nu s-au apropiat.
Tata a luat ceasul mic din cutia verde și l-a întors. S-a așezat pe pat, a tras de aripa plapumei și a zis încet: ,,Stingeți lampa.’’
Eu mă amuzam, nu mai aveam lampă, aveam curent electric, însă tatei îi rămăsese vorba…
Și parcă toți voiam să auzim o poveste, ci viața însăși ne era un crâmpei de poveste, dar noi eram nepăsători și nu vedeam. Nu vedeam.
