Camelia Radulian 
Zâmbeşte-mi, doamnă, te-am iubit cândva
atât de mult, încât ai lăstărit
o floare de cireş sub haina mea
și-un câmp de maci.
pe-o vale de granit.
Ieşeau din mine aburi ca din cai
gândind la şoldu-ţi lenevit felin
pe umbra mea. Ca via mă-nveleai
cu struguri beţi
mă strecurai prin vin.
Zâmbeşte-mi, doamnă, chiar de te-am privit
trufaş şi orb, ca pe-un noroc la zar
Zâmbeşte-mi iar, deşi te-am rânduit
vulgar, ca pe-un trofeu,
într-un bazar.
Şi chiar dacă ne-a fost aşa curând
si gol sfârşitul, şi am vrut să taci,
adu-ţi aminte, tu mi-ai fost în gând
cât au zvâcnit în mine
şapte maci.
Noi ne-am iubit cândva. Eu te-am uitat
în haina cu nimicuri străvezii
Şi totuşi… mi-au curs flori când ai plecat
în versul cald
al altei poezii…
