Dana Heuberger 
Atâta vorbărie, ma chère! Mai bine ieși afară, să îți pecetluiască mai repede frigul spusele, cu sloiuri, să ți se cristalizeze odată gândurile cele mult prea agitate, să nu le mai poți declama, să nici nu mai fie nevoie, să le descoperi dantelate de-atâta frig, încremenite și reticente, tăcând cuminți în sfera lor cea rece, așa cum se cuvine, și dacă totuși îndrăznești să caști gura, să-ți ardă mișelește buzele gerul perfid care te pândește și te pălește de după bloc, în timp ce obloanele se deschid și vecina aplaudă, căci are, în sfârșit, o temă de cercetare și nu-și mai ia banii degeaba, dacă nu taci.
Mai bine patinează și studiază perfecțiunea, calmul și gustul fulgilor de nea. Respiră adânc, în tăcere, și urmează-ți mantra! Nu mai cârcoti, căci exiști, ai fular și te poți bucura până și de căldura pe care mâinile tale înroșite o degajă făcând bulgărele acela imperfect. Tu, încălzind Natura atât cât este nevoie ca să comunicați. Tu, bucurându-te. Tu, cea de azi.
Sau mai bine îngheață odată, nu mai sta, căci ăștia au mai găsit un lac subteran pe Marte, între timp! Griul zăpezii orașului scrâșnește metalic pregătindu-se să te locuiască, dac-o să tremuri, dacă n-o să mai zâmbești. Încremenirea o fi ea rece, dar nu suferă de dureri de cap și nu e devoratoare de energie.
Contradictorii, dar incitante sfaturi, mon cher. Congelarea rapidă este, după cum mi-ai adus aminte, un procedeu excelent de conservare, care păstrează aproape toate caracteristicile inițiale ale obiectului muncii și pe cele ale conservatorului. Vrei să spui că dacă mă uit la bucata aceea de rasol din sertarul de jos al frigiderului nu văd în ea meniul zilei de mâine, ci îmi zăresc, aburită, palida umbră de ieri care a cumpărat-o? Probabil că da, dacă mă gândesc mai bine – în măsura în care alegerile mele, chiar și cele subconștiente și (aparent) nesemnificative mă reprezintă, mă redefinesc permanent. Însă, la urma urmei, ce dacă îngheț întâmplări și prietenii? Nu voi răci decât la suprafață, ignorându-le, căci până și tăișurile sloiurilor fac răni de foc. Și dacă le topesc, o să am mult prea multă apă la bord, nicicum nu-i bine! Pe vremuri visam că dacă mă voi defecta (nu neapărat fizic) vreodată (ceea ce părea extrem de improbabil…) și voi decide că nu mi se mai potrivesc timpurile cărora s-a nimerit să le aparțin, voi putea să mă congelez, cu suflet cu tot, iar atunci când mă vor dezgheța fericiții locuitori ai Celei Mai Bune Lumi din viitorul îndepărtat voi fi ca nouă, ba chiar mai aproape de perfecțiunea trăirilor și a mărturisirilor decât în cele mai optimiste estimări oficiale. Ștergând tot răul cu buretele, recuperându-mi partea valoroasă a esenței, contribuind perpetuu la Marele Progres. Totul era extrem de bine planificat, mai rămânea doar ca tehnica să țină pasul cu mine, însă (pe vremuri) aveam încredere și răbdare.
Congelarea rapidă păstrează toate caracteristicile celui înghețat și pe cele ale conservatorului, zici? Subtilă constatare, dar nici de data asta nu mă încadrez în statistici, fiindcă în cazul nefericit în care întâmplarea va face ca vreo acțiune sau vreo privire de-a ta să mă prefacă-n sloi, chiar dacă vei ajunge să mă dezgheți – azi, sau la primăvară, căci nu contează viteza schimbării stării mele de agregare –, nu vei rămâne cu prea multe din mine. Chiar dacă vei reuși să îmi trezești gândurile și cuvintele înghețate, nu vei găsi, sub lânceda baltă rezultată, decât câteva fraze ciobite, un Dobermann, pe tine (stilizat) și poate un titlu șchiop de poem. Eu una nu voi îndrăzni să zăbovesc acolo, în umezeală, de groaza trecutului (și viitorului?) ger.
Anul ăsta începe din martie – tocmai ni s-a spus că iarna care ne-a potopit e doar de probă, ca să apucăm să ne stafidim, ca să reușim să ne încăpem în pielea de vară și în neasemuitele visuri. (Ca să înmugurim?)
Anul acesta începe din luna martie, așa că se cuvine să ne conservăm până atunci. Prin frig?
