România frumoasă

Două tendințe sau „direcții” se confruntă azi în mass-media din România și pe site-urile, blogurile, conturile de Facebook ale utilizatorilor care se referă, într-un fel sau altul, la realitatea autohtonă.

Prima ne este deja familiară, întrucît e centrată pe un tip de discurs cu rădăcini în anii ‘90 și cu justificări din aceeași perioadă. România, conform acestui discurs, ar fi oaia neagră a Europei, a lumii, a Istoriei (cu majusculă), un spațiu în care incapacitatea de a construi e cronică și în care netemeinicia pare în firea lucrurilor. Nicăieri nu este mai rău decît în România – și în acest enunț, reiterat și valorificat cu jubilația negativului, regăsim o contrariantă – fiindcă nedeclarată – preocupare pentru țărișoară și pentru destinul ei. Comunismul „ne-a distrus”, democrația de după 1990 e „democrație”, interbelicul este „idealizat”: nimic nu s-a făcut cum trebuie ori s-a distrus pentru generații întregi. Țara nu ne mai aparține; am fost deposedați de ea, fiind furată de ei; de aceea, eu, ca să nu fiu ca noi, trebuie să plec unde-oi vedea cu ochii, în direcția vestică a civilizației, prosperității, libertății și împlinirii personale.

Discursul despre o Românie mereu și definitiv altfel decît țările civilizate se împletește, în mod firesc, cu admirația locutorului pentru termenul unei comparații devenite, nu rareori, adorație. Cu cît este mai rău în România, cu atît este mai bine în altă parte. Cu cît țara natală cumulează mai multe defecte, vicii, neîmpliniri, cu atît celelalte își arată nurii și darurile. În logica de compensație, decuplării de românescul tarat îi succede identificarea totală cu spațiul etnic și societal al țării de adopție. Trebuie să fiu mai puțin sau deloc român pentru a fi mai mult, mai bine și pentru întotdeauna german.

Iată o perspectivă care, conturată după 1990 în România fostului lagăr socialist, s-a văzut corectată, tacit, de realitate după aderarea țării noastre la Uniunea Europeană. Odată cu dreptul de a călători și a munci în Occident, românii au căpătat și o mai bună cunoaștere a realităților vestice, iar comparația s-a putut face într-un mod valid, nu imaginativ. Nu s-a mai comparat „viața” în România (cunoscută pe propria piele) cu cea din Occident (reprezentată, mediată, „știută” indirect) și, prin urmare, negativul de confruntare nu a mai fost coplanar cu pozitivul de identificare. După 2005, realitatea românească a început să fie comparabilă cu realitatea occidentală (germană, italiană, britanică…), de la nivelul și cu intensitatea experienței directe și nemijlocite. Rezultatele comparației variază, acum, în funcție de această experiență individuală. Dar oricum ar fi fost și ar fi această experiență, imaginea României, dislocată de discursul negativității care nu o mai poate cuprinde, se reface. Devine mai nuanțată, mai complexă și mai rar turnată în cîte o statuie a disperării de a fi român. Paradoxal sau poate nu, România pare mai frumoasă, mai coerentă, mai stabilă și mai cu viitor atunci cînd românul o vede de la o anumită distanță, muncind în Vest pentru a trimite bani… acasă. Priza la realitatea Uniunii Europene a corectat discursul apocaliptic-românesc și l-a făcut mai degrabă comic.

El se vede, oricum, puternic concurat în ultimii ani de o abordare cool-identitară și glossy-aspirațională, frecvent întîlnită la generațiile de după aceea a decrețeilor. Dar chiar și la generația mea, a noastră, discursul negativ e tot mai des substituit printr-unul pozitiv. Filozofia nouă este cea a frumuseții – nu fizice, ci lăuntrice. România este frumoasă pentru că în ea sînt oameni frumoși. Cel care donează pentru o cauză umanitară este un om frumos. Cel care protestează împotriva unui abuz devine unul. Ei, cei urîți, schimonosiți de propria meschinărie, se află în continuare la butoanele statului și ale societății, furînd, mințind, înșelînd; dar icon-ul omului frumos, cu gesturile sale frumoase și civismele sale de manual, ocupă spațiul simbolic. Noblețea a început să vîndă în România, iar solidaritatea face rating.

Firește, există și derapaje naționaliste, cu confiscarea frumuseții sau alocarea ei etniei noastre. Pentru Dan Puric, bunăoară, românul nu este frumos ca om (precum se arată tinerilor de azi), ci e frumos ca român. Pentru cei care merg în direcția cealaltă, nici nu mai trebuie să ai vreo legătură cu România pentru ca totul să fie frumos în tine și-n jurul tău. Frumusețea în șapte trepte exclude complet referentul național și face cam totul minunat, dacă te concentrezi puțin. Bei un pahar cu apă – te simți extraordinar. Alergi – este fantastic. Te oprești din alergat – savurezi Oprirea. Te speli pe dinți – de aici începe armonia. Nu te speli pe dinți – îți descoperi Sinele.

Totul este cu majusculă și totul e frumos, ceea ce va include românescul în starea de bine. România este acum pozitivă nu prin comparare cu Occidentul descoperit pe cont propriu, ci prin identificarea subiectului cu propriile aspirații spre frumos. România este pozitivă și, pînă la urmă, frumoasă nu pentru că ar fi, în mod obiectiv, așa, ci pentru că noi o vedem din acest unghi. Distanțarea critică și fascinația negativului din anii ‘90 au lăsat loc și spațiu de reiterare unui discurs el însuși pozitiv și idealizant.

România e azi frumoasă pentru că nouă ni se pare așa și vorbim în acest fel despre ea.

(articol apărut în Suplimentul de cultură, 2015)

Foto: Mihai Bobocea (imagine de pe razvanpascu.ro)