Operă genială – aşadar simplă

„Nu mi-ar fi călcat picioarele prin Târgu-Jiu, dacă n-aş fi auzit că, în acest orăşel necunoscut, a trăit Constantin Brâncuşi. De la Bucureşti până la urbea subcarpatică din apropierea Transilvaniei se face cu automobilul exact şase ore. Pe măsură ce înaintăm spre vest, se remarcă trecerea de la peisajul caracteristic câmpiei spre cel colinar şi care îmbracă orizontul numai cu verdeaţă; drumul devine tot mai pieptiş şi plin de curbe. Remarc, pretutindeni, pe coaste – printre zarişti – livezi întinse, culese deja de roade, pământul cafeniu, arat pentru însămânţările de toamnă. Câmpia românească, destul de întinsă, pare mai monotonă decât a noastră, poloneză; aici suprafeţele sunt mult mai mari şi nu sunt înghiţite de numeroasele petece de pământ individuale, care se încrucişează ca nişte pătrate pe o tablă de şah. Las în urmă tot felul de case arătoase, asemănătoare ca stil între ele. Modelele lor iniţiale le-am văzut la Bucureşti, în vastul Muzeu al Satului. Mai fiecare casă are un cerdac sau un pridvor susţinut de stâlpi uniţi prin bolţi pe columnele cărora sunt încrustate cu dalta forme adânci. Acest sistem a fost preluat de la casele zidite, dar stâlpii nu şi-au pierdut de data aceasta înfăţişarea unei coloane vertebrale, ei fiind făcuţi din fragmente romboidale parcă.

Obosit de drum, cu capul abia ţinându-l pe umeri, mă aflu într-o piaţă pustie din faţa oraşului Târgu-Jiu şi remarc minunea spre care m-am grăbit atâta, că n-am avut răgaz să mă opresc pe drum: da, văd Coloana fără sfârșit a lui Brâncuşi.

Sunt uimit de o sculptură ce ţâşneşte din pământ într-un spaţiu deschis fără a fi înconjurat de un spaţiu arhitectural. Oare ce formă se poate raporta la lăţimea, înălţimea şi adâncimea cerului? Ce monument poate rivaliza cu suprafaţa infinită – cu arborii şi cu aceste atingeri ale depărtării care sculptează spaţiul, transformând neantul în vizualitate întruchipată? Obeliscurile, columnele care se înalţă de unele singure, ca şi turnurile au fost introduse în arhitectură, şi aşezate în aşa fel încât dimensiunile lor şi ritmul în care fiinţează să sublinieze, să scoată în relief spaţiul construit. În spaţiul fără de clădiri – sculptura nu are o expresie plastică mai mare decât o piatră scoasă în relief.

Colosala statuie a libertăţii, întâlnită înainte de a intra în New-York, ne rămâne în minte, deoarece este amplasată pe fundalul zgârie-norilor. Fără acest cadru, n-ar însemna mai mult decât o stâncă periculoasă ce se înalţă direct din mare. La fel şi pentru sculpturile din grădini, aleele parcurilor au fost abordate drept un fundal arhitectural, ele relevând, ar trebui să spun reliefând, direcţia aleilor, indicând dimensiunile locurilor neocupate de verdeaţă. Dar să întâlneşti o coloană într-un pustiu? Chiar şi cea mai înaltă coloană nu pune în valoare spaţiul de aşa manieră, ca să îi simţi conţinutul plastic al acestuia în toată măreţia lui.

Brâncuşi a înfăptuit ceea ce păruse mai înainte imposibil. Coloana realizată de el, aşezată într-un loc pustiu, pe un teren neconstruit, n-a fost înghiţită de spaţiile orizontului şi de către adâncimea de necuprins a cerului. Brâncuşi s-a luat la întrecere cu infinitul orizontalelor şi al verticalelor stăpânindu-l, i-a dat acestuia o formă sculpturală, a dat omului ceva care nu putea alfel ajunge la simţurile sale.

Când vrem să-l reţinem, infinitul ne depăşeşte şi nu îşi găseşte loc în nici un simţământ sau vreo imaginaţie de-a noastră. Aşa se crează nesfârşitul.

Stând în faţa acestei coloane, şi apoi mergând spre ea, am încercat presentimentul că aş zbura într-un avion descoperit. Eşti pus la încercarea de a prefigura infinitul. Simţământul trece în presimţământ. În faţa acestei sculpturi ai simţământul că ai străpunge spaţiul ca să iei în stăpânire infinitul.

– Cum a putut realiza aceasta sculptorul român – aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o. Se dovedeşte că în artă lucurile sunt extrem de simple. Coloana lui Brâncuşi are o înălţime de 29,33 m. şi cu siguranţă toate dimensiunile ei artistul le-a probat, le-a verificat cu mare precizie în locul acesta pustiu, şi totuşi într-un spaţiu delimitat. Coloana se compune din figuri romboidale de dimensiuni egale (45 cm. la bază, 90,5 cm. în partea cea mai groasă a coloanei şi 45 de cm. în partea de sus). Când ne apropiem de ea, coloana se subţiază parcă în sus, fragmentele ei se condensează într-o masă fără sfârşit. Atunci când ne uităm din depărtare la ea, de acolo de unde o putem vedea, dacă nu remarcăm ultimul fragment din partea de sus neterminată, ochiului nostru – care s-a ridicat din treaptă în treaptă până în vârf – i se impune continuitatea. Coloana aşadar nu se termină. Obeliscul – indică înălţimea – acul străpunge cerul. Coloana lui Brâncuşi nivelează întruna spaţiul în sus, merge din treaptă în treaptă şi – cum să zic – spaţiază infinitul.

Simţământul acesta de a străpunge adâncimea cerului nu-ţi mai produce ameţeala pe care ţi-o dă impresia pierderii în infinit. Coloana a devenit astfel o sculpură care, ca orice operă de artă de acest gen, dispune de un perimetru şi de un volum. Masa romboidală ce se susţine reciproc şi care tinde spre infinit pe linia verticalităţii dă vederii şi simţului motric muşchiular impresia captării şi a perimetrului orizontal. Spaţiul gol încetează de a mai fi un vid. Înălţimea coloanei, ca şi volumele fragmentelor romboidale, se înalţă în sus – fiind suficient de mari că întreaga lor vecinătate – să se poată transforma dintr-un gol, datorită simţului nostru plastic, într-un spaţiu sculptat.

Operă genială – aşadar simplă. Ideea s-a născut în capul acestui român –aşa cum subliniază etnografii – din contemplarea acelor stâlpi sculptaţi, care susţin pridvoarele caselor de lemn olteneşti. Copil de ţărani, Brâncuşi din copilărie se încânta privind aceste coloane. „La beauté c’est l’egalité absolute” – a spus-o şi a dovedit-o artistul acesta prin opera sa”

„Tot la Târgu-Jiu întâlnim şi un alt spaţiu care i-a dat viaţă Brâncuşi. E „Poarta sărutului”, care se află amplastă pe aleea de la intrarea din parcul oraşului şi a cărei lungime dă ochiului şi pasului ce se apropie de ea un ritm ce se răsfrânge pe cele trei stânci sculptate. Această poartă din piatră poroasă, extrasă din carierele aflate în împrejurimi, nu-i prea înaltă (5,30 m.) dar – din vecinătatea pomilor văzută – îţi face impresia unei sculpturi monumentale. Grosimea stâlpilor nu-i neînsemnată. Este de 1,70 m., dar cele patru basoreliefuri – sărutul de pe fiecare stâlp – îndulceşte, micşorează prin elipsele lor – masivitatea acelor paralelipipede groase. Bolta porţii are un orrnament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, întâlnim continuarea unor forme ovale identice de parcă ar fi conturul feţei şi al umerilor. Aceste linii subţiri, încrustate pe bolta groasă a porţii şochează, stârnindu-ţi mirarea. Obişnuit cu arcurile tradiţionale şi cu porţile triumfale, ochiul ar aştepta să vadă sculpturi care să iasă în relief. Din contră, aici se întâlneşte o ţesătură delicată de linii…. Sensibilitatea din noi este şocată, bolta groasă nu apasă; ea este suspendată parcă în aer, diminuând din greutatea blocurilor din piatră, tocmai prin încrustarea suprafelor cu liniile de care aminteam. Intrând pe poartă, încerci simţământul atât de rar – al trăirii plastice; simultan te înconvoaie greutatea masei de piatră şi lipsa ei, iar ramurile plăpânde ale copacilor parcă ar deschide poarta cu mişcarea lor. Impresia despovărării şi a libertăţii produsă de formele ovale ale basoreliefurilor de pe stâlpi, cât şi desenul de pe bolta porţii sunt amplificate de porozitatea pietrii. Şi ca o încoronare a acestor trăiri, uitându-mă de alături în sus, am văzut printr-o crăpătură de pe bolta porţii un firicel verde – vântul îl sădise în piatră. Se îndoia la fiecare adiere, ca o prelungire a liniilor desenate, de data aceasta de natură. (Unii folclorişti români văd în desenul respectiv simbolul dansului popular „hora”. Aceasta mi se pare o exagerare generată de patriotismul local)

Aleea mă duce în continuare către „Masa tăcerii”, înconjurată de douăsprezece sculpturi statice (de dimensiunile stâlpilor ce măsoară aleea, dar rotunde). Masa – două blocuri de piatră cilindrice – unul peste altul; blocul de deasupra cu un diametru de 2,14 m. şi cu o grosime de 43 cm. – totul aşezat pe o moviliţă, aşa că se poate vedea de la „Poarta sărutului”. Aleea se termină cu acestă „Masă a tăcerii”, căci mai departe se înalţă arborii de pe malul înalt al unui râu de munte cu şuvoaie repezi.

Am mers pe această alee de unul singur şi numai spaţiul închis de sculptura amintită îmi săruta fruntea, încercând trăiri spirituale rar întâlnite. Respiraţia copacilor, care îşi şopteau pe înserate ceva în linişte, mi-a răpit oboseala călătoriei. Demnitatea şi puterea majestuoasă a sculpturilor ce stăpâneau împrejurimile, îmi promiteau ceva la orizont, îmi promiteau… Ţinutu-şi-au oare promisiunea? Simţeam că ajung undeva, unde însă? Că mă regăsesc, că ating o slovă interioară, acea trăire adâncă pe care o simţi când scrii ultima frază dintr-o epopee. Dar o astfel de frază n-am scris-o niciodată şi nici n-am s-o scriu: aceasta fiind tăcerea.

Dacă aş fi văzut mai devreme aleea cu „Masa tăcerii” aş fi rămas în acest orăşel de provincie tot timpul cât am stat în România. Opera lui Brâncuşi a înălţat urbea Târgu-Jiu; a ridicat acest târg de provincie la rangul de capitală a artei româneşti.

Plecând, m-am uitat îndelung înapoi până a dispărut, la o cotitură, „Coloana infinitului”. O păstrez în ochi pentru totdeauna, trăieşte ca un arbore străbun, un arbore fără de moarte în forma tuturor stâlpilor sculptaţi ai caselor ţărăneşti de la pridvoarele ce se înalţă către cer şi care întruchipează verticalitatea absolută a peisajului subcarpatic al României

Julian Przyboś, 1956

(traducere de Nicolae Mareș; text selectat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: hilobrow.com)