Trei lecturi. În intervalul de aproximativ doi ani cît am rămas în localitatea de pe Pietroasa cîteva cărți și-au pus într-un mod mai apăsat pecetea asupra sensibilității mele: o broșură din colecția „Bucur Ciobanul” în care erau repovestite (într-o proză oarecare, desigur) episoade din Iliada, broșură de la care mi s-a tras simpatia, ce durează pînă azi, pentru marele erou tragic troian Hector, preferat asediatorilor ahei meniți să învingă; Soacra cu trei nurori, tipărită separat, tot ca o broșură, dar de format mai mare, cu litere de-o șchioapă și cu ilustrații într-o singură culoare (verde), pe care am citit-o, să zic, pe puțin de șaptezeci de ori, căci mi se părea o bucată tare veselă; încît, în 1969, cînd am scris „Cruzimea la Creangă”, am „scris” de fapt articolul pe stradă, cu textul în fața ochilor minții, nealterat, fără nici un rînd sau cuvînt lipsă; din text dispăruse, între timp, doar veselia, vechea, nebuna veselie, ceea ce m-a și făcut să-l văd într-o altă lumină, sugerîndu-mi „ideea”; și o carte căreia nu I-am reținut nici titlul, nici autorul (îmi amintesc doar că era tradusă din rusește); jucîndu-se pe afară, în miezul unei ierni abundente (rusești!), o ceată de copii construia, din zăpadă și gheață, o mică cetate, în care apoi arhitecții ei se adăposteau fericiți. Realitatea acestui spațiu închis, ocrotitor, alcătuit chiar în inima spațiului deschis prigonitor (iarna) și tocmai din materialele acesteia (zăpadă, blocuri de gheață) a exercitat asupra mea o puternică fascinație; nu am întîrziat să „intru”, încă din timpul lecturii, în refugiul pregătit de personajele cărții, și mărturisesc că mai „intru” și acum; citind acea carte rămasă pentru totdeauna anonimă, am (re)descoperit voluptatea stării de securitate, strategia adăpostirii.
Valeriu Cristea 02.11.2024
Trei lecturi
