Un personaj ciudat

Cum l-aș putea numi pe-acest smintit?

Un tip banal, timid, introvertit?

Cu zâmbet larg și față de om bun

Da, l-aș numi cumva: puțin nebun!

Îl văd mereu, prin parcul adormit

Hrănind toți porumbeii mulțumit

Doar pentru el în barbă recitând

Din Pușkin, parcă cerul răsturnând

Cu glas baritonal, tărăgănat

Obrazul de tristețe-încercănat.

Cum l-aș putea numi când zi de zi,

Aleargă cu o gloată de copii

Pe-aleile din parcul trist și mut

În dezacord total, neprefăcut

Cu tinerețea lor și-al lor vacarm?

Ai zice că-i tomnatic, plin de șarm,

Dar are ochii blânzi, învăpăiați.

Nebărbieriți, obrajii-îndoliați

Ascund ades’ un râs inoportun

Care-l oprește hohotind în drum

Se caută-îndelung prin buzunare

Preocupat așa, ca fiecare

Și scoate-într-un final vreo caramea

Și-i potolește pe copii cu ea.

În ochii lui răsar lumini tiptil,

Ca-n vremea când era și el copil

Și pleacă gânditor, cutremurat

În păr de dansul toamnei tulburat.

Ce vieți și câte doruri zac în el?

Ce tânguire de violoncel?

Ce aripi frânte-adună-n dimineți

Și câte ceasuri goale sau tristeți?

Cum l-aș putea numi? Puțin nebun?

Pe tabla lui de șah, un tip comun

Poate timid, rebel, nițel scrântit

De parc și lumea lui îndrăgostit?

Un personaj ciudat, arzând discret

Ce într-o zi cu mâinile pe piept,

Înconjurat de frunze și copii

De toamnă și de dor, discret muri.

Sursa foto: doxologia.ro