Fusele

Iarna veneau rudăresele. Aveau desagii plini de linguri și fuse, câte un linguroi pentru amestecat în vreun tuci mare. Erau femei de la munte. Una avea ciorapi albi de lână și opinci. Purta broboadă neagră și cojoc. Pe față, un zâmbet. Vorba îi era blajină și avea accent. Uneori, dormea la noi. Ne înghesuiam cum puteam. Lumea nu mai cumpăra fuse, se plângea. Doar linguri. Dar și alea puține.

Mama ținea fusele după sobă. Aș fi luat și eu unul să mă joc, să-l învârt, sfârrr, sfârrr, dar mama mi-a interzis, că o fată se jucase cu fusul și rămăsese chioară.

La o înmormântare, am văzut fata aceea.

Când i-a murit nevasta lui Niculaie Giage, mama m-a luat cu ea. Jale mare. Femeia murise de tânără. Când vezi atâția oameni plângând, plângi și tu. Băiatul cel mic al moartei o striga, dar ea nu-i mai răspundea, iar lumea plângea de plânsul lui. I-a venit rău. Da să leșine. Niște femei l-au stropit cu apă.

I-am arătat mamei o fată puțin mai mare decât mine și mi-am acoperit un ochi cu palma, întrebând-o pe mama de ce fata avea un ochi închis. Nu am știut cuvântul. Mama mi-a spus că fata se jucase cu fusul și mi-a interzis să mă apropii vreodată de unul, dar eu eram vrăjită și îl urmăream cu ochii când se învârtea în farfurie.

O priveam pe mama cum torcea. Trăgea ușor cu mâna stângă de lâna din furcă și firul se mărea, se oprea, ridica fusul și îl învârtea în aer, așezând firul pe fusul gras.

Și eu nu am mai învățat să îndrug. Am rămas cu vraja.

După ce am înmormântat-o pe mama, la trei zile, au venit femei de cu noapte, nu se luminase, și m-au luat la cimitir, să-i tămâiem mormântul. Pentru prima dată. Una mi-a zis să iau cu mine patru fuse. Când am ajuns la colțul casei, mi-a zis : „Acum poți s-o jelești, poți, mămică, poți”, iar eu am început să-mi plâng soarta mea de orfană devreme, zicând doar atât: mi-ai pus coșnița pe mână, mamă…

Noi, în noapte, mergând prima dată la mormânt, la casa nouă a mamei. Cine știe ce o fi fost în sufletul meu! Femeile mă opreau la fiecare răscruce și mă puneau să aprind lumânări. Eu le aprindeam cu gesturi tremurânde, parcă mâinile nu erau ale mele.

Dacă te uitai, drumul nostru de acasă până la cimitir era însemnat cu luminile lumânărilor. Și totul era atât de trist!

Femeia mi-a cerut fusele și le-a înfipt în cele patru colțuri ale mormântului, pesemne o tradiție, mama murise repede, căzuse din căruța cu paie, un gând m-a ars, ea nu ne-ar fi luat pe niciunul, singurul său regret fiind acela că nu m-a văzut mireasă, cum nimeni nu m-a văzut…  

Acelea au fost ultimele fuse din casa noastră și i le dusesem mamei. Erau îngălbenite de timp și aveau spre vârf două linii, una roșie ca sângele și altă verde ca iarba ce a crescut după o vreme pe movilița de pământ nou din cimitir.

(sursa foto: okazii.ro)