Luați mâinile de pe Cain!

Întotdeauna când sunt în plină cădere și nu-mi amintesc ceva mă agăț de copilărie ca de o ramură de cais. Bunăoară nici acum nu-mi amintesc de prima zăpadă. Ce păcat! Probabil a venit de la sine și nu am băgat de seamă. Ninsoarea fiind indubitabil o prelungire a sinelui, între mine și neaua așternută nu se deslușea prea bine. Cred că tot mama a făcut deosebirea pentru că de fiecare dată când ningea, mai ales prima oară pe an, venea și-mi bătea la geam: Hai afară că ninge!

Îmi amintesc că mă îmbrăcam singură și foarte repede și dacă mă îmbrăcam singură să fi avut cel puțin cinci ani, nici nu pășeam bine afară și mama scutura câteva crengi peste mine, apoi pleca cu treabă și mă lăsa acolo în hăul inabordabil. Mâinile mele albe mi se păreau mai lungi și cu cât le întindeam mai sus spre fulgi întârziau să se mai întoarcă și mi se părea că sunt reflexia cerului, un fel de răsunet al lui sau mai degrabă ecou. Începusem jocul acela palme peste palme pe care-l jucam când eram mai mulți copii strânși, numai că eu acum eram singură și mă jucam cu stratul de fulgi ca și cum ar fi fost un milion de copii: puneam o palmă în aer și așteptam ca fulgii să cadă să-mi albească pielea apoi puneam mâna cealaltă peste ei, așteptam iar să mă ningă până se facea așa un strat gros de un centimetru, între timp zăpada dintre palme se topea și o luam de la capăt, și ce-mi plăcea ca pe copiii ăștia nu-mi striga nimeni acasă.

În curte copacii erau zaharisiți și atunci am gustat prima oară promoroaca cu o dorință naivă, inexplicabilă, cu un prim gest de-a linge bucuria lor sufletească, avea un gust între rășina de brad și ceva ca o moleșeală rece. Fumul de la casa bunicii tot atunci l-am remarcat, ieșea cu forță și se ducea în sus făcând parcă împotrivă iernii. Era un sentiment de liniște și pace, vrăbiile jucăușe se scăldau scuturându-și penele: Ce bine, ce bine; cățelul sărea în lanț să prindă fulgii cu gura, pisica pedantă supraveghea de pe pragul casei neavând curaj să facă un pas, parcă spunea: Asta ne mai lipsea; apoi trecea bunica încet, încet să nu alunece cu o găleată goală spre fântână, îmi arunca doar o privire și apoi era atentă la pași, dar zâmbetul larg o însoțea și ea vorba cu ochii: Trecem noi și de asta, dar uite ce frumos. Nimeni nu scoatea un sunet sau vreo o vorbă, parcă tuturor le era frică să nu deranjeze o așa nemărginire picată la noi în curte. Tăcerea era un rafinament stilistic, caracterul afectiv al cerului față de noi, o metaforă care cădea și ea odată cu ninsoarea, iar ninsoarea nu era decât o făptură fugită din Rai și așa în dimineața aia când eu împlineam cinci ani și mă îmbrăcam deja singură lumea era reconstruită din temelii.

Și nu știu de ce liniștea implacabilă care cucerea din ce în ce mai mult nu doar suprafața pământului ci și pe mine avea un fel de suferință. La prima vedere totul părea o copilărie de neînlăturat, crudă și teribil de neînduplecat, o copilărie care ea însăși te ținea de mână și nu îți dădea voie să crești.

De aici legătura cu foaia albă, din cauza aceluiași iz de intransigență, aceeași asprime de neclintit, pentru că și scrisul transmite același neastâmpăr trist.

Scriitorul își scoate la bătaia cu bulgări copilul ștrengar din el, uneori îl lasă până îngheață, uită de el, alteori îl strigă la lecții, cert este că el se reîntoarce mereu la fel ca zăpada în anotimpul potrivit. La un moment dat, înfruntarea cu marile zăpezi nu mai e o joacă și trebuie să intervii serios dacă nu vrei să fii prins sub nămeți.

Tot ce e mai jegos, mai obscur și mai nespălat scrisul la fel ca zăpada curăță. Tot ce-am plâns, ce-am jelit într-o zi se întoarce convertit. Scrisul este o monedă de schimb pe care corpul și-a fabricat-o pentru a-și răsplăti sieși durerea. Într-un fel primăvara, și ea, plătește iernii cu toată natura care revine la un moment dat. Cât despre puritatea scrisului, am mai vorbit, cât adevăr și câtă minciună nu trebuie luat în calcul ci numai efectul se cântărește. Aș da un nume acestui schimb, acestui troc inevitabil pe care mintea îl face pentru a-și ajuta corpul plăpând, prins în tot felul de capcane. La masa de scris e ca și cum ți-ai schimba religia, treci de bună voie în altă parte în câteva secunde fără vreo părere de rău, te poți creștina dacă nu ești creștin, poți fugi dacă ești ateu, poți face baie în fluviul Gange, te poți învia dacă mori, totul e coruptibil și inocent ca un joc de copii.

Revenind la zăpezi, așa cum pe un munte plin de zăpadă nu e bine să faci vâlvă pentru că se produce avalanșa și pe hârtie la fel, trebuie mers cu pași mici și în tăcere. Deși spațiile sunt nelimitate, de ambele părți, intervine un soi de recluziune, un fel de detenție, apar niște ziduri cărora trebuie să le faci față, intervin niște reguli. La primul strigăt sau la primul pas greșit se poate destabiliza și trebuie să rămâi neclintit în propria temniță. Cele mai mari avalanșe se strânesc din neatenție. În Africa, poate și în alte părți, primăvara, oamenii se strâng în jurul râurilor se distrează și fac gălăgie tocmai pentru a veni apă mai multă. E practic același fenomen, și nu oare cu cât scriem, scriem mai mult? Nu cumva vacarmul din noi cheamă alt vacarm. Bocitoarele, la fel, sunt plătite la înmormântări tot pentru a provoca și altora plânsul. Vocile cheamă prin ecoul lor, iar acestea se întorc ca un bumerang. Până la urmă scopul scrisului e să scapi de zăbrele, să prăbușești munții de zăpadă și goliciunea foii să fie îndopată.

Exemplele pot continua: Mama toată viața ei a umplut golurile; în fiecare colț liber din casă mama punea o vază cu flori, niciun perete nu era gol, pe fiecare stăteau agățate tablouri și icoane. Într-o vară am strâns toate aceste lucruri din toate camerele și am lăsat pereții albi. Mama când a văzut s-a simțit și ea în același timp fără haine, unde-i erau amintirile, unde-i erau obiectele preferate; a lăsat toată vara așa dar după ce am plecat eu a umplut golurile din nou. Plecarea mea lăsa un gol care se regăsea umplut pe perete sub formă de poze sau desene făcute de mine când eram mică.

Niciodată nu voi putea dobândi abilitatea opririi acestui fenomen pentru că pe foaie totul e un strigăt, chiar și fără sunet, vaietul se întoarce sub forma scrisului.

Cuvintele și acum sunt doar niște pârtii din acelea lungi și înguste pe care le făcea bunicul, cât să ne încapă corpul printre nămeți, menite să ne ducă undeva. La fel sapă și ele drum, când spre bucătărie, când spre hambar, când spre poarta de la stradă, când înapoi în timp, atunci când mama striga: Hai afară că ninge!.

Pentru că nu știm adevăratul motiv pentru care Abel e ucis – pentru că nu știm adevăratul motiv pentru care scriem; pentru că omul se sacrifică în favoarea scriitorului, astfel că scriitorul face crima și precum Cain nu e pedepsit nici măcar de Dumnezeu, prin urmare, aș numi această înfrățire, om-scriitor, efectul Cain. Poate părea distractiv, dar chiar asta se întâmplă, scriitorul anihilează omul, îi ia tot, inclusiv viața.

Așa cum iarna așterne zăpadă, câteodată îngrozitor de multă, când frigul înțepenește crengile până vântul este și el amorțit, de ciripitul vrăbiilor nu poate fi vorba este undeva împietrit în amintiri; într-o asemenea ireproșabilă natură trebuie să fim când vine vorba de scris.

Cu cât stratul de ninsoare este mai mare cu atât așteptarea ierbii este mai lungă; pustietatea deodată dezvelește în văzul tuturor o primăvara căreia nu i se mai poate pune gratii.

Stratul rece la care am lucrat din inerție și mai ales din natura noastră este topit tocmai pentru că el se autorealizează integral și fără oprire.

Trebuie să ascult de scris dacă nu vreau să fiu alungată din Rai, din Raiul acela plin de forfotă care-mi izbucnește din piept pe foi albe.