Adrian Sângeorzan 
Evident că eram singurul băiat de la examen îmbrăcat astfel şi m-am simţit ca un rahat împopoţonat. M-am concentrat cât am putut pe acel test grilă, care nu mi s-a părut prea greu, şi de la o întrebare la alta trăgeam cu ochiul la cei din jurul meu. Băieţi şi fete îmbrăcaţi lejer, păreau veniţi cu toţii dintr-o tabără de vară unde se predau zâmbetul, hârjoana şi pierderea organizată a timpului. Erau concentraţi şi ei, însă arătau altfel. Se vedea că acolo crescuseră, pentru că de născut, aşa cum aveam s-o aflu în curând, mulţi se născuseră, ca şi mine, departe de oraşul ăsta. Am stabilit chiar şi un contact vizual cu una dintre fete, care mi-a zâmbit cald, şi asta mi-a ridicat subit moralul de-am putut să ajung cu bine până la ultimele întrebări.
Când am terminat, a venit la mine şi mi-a spus că o cheamă Jennifer. Până am ieşit afară am aflat că se născuse în Santo Domingo, care habar nu aveam unde e şi nici nu mă interesa. Mă interesa doar fusta ei scurtă de sub care ieşeau două picioare cărnoase. Toate astea îmi aminteau de Tania, deşi nu semăna la nimic cu ea, decât că era vorba tot de două picioare şi doi sâni de fată. Jennifer terminase o şcoală catolică în Manhattan şi între sâni i se legăna o cruce mare de aur, de patru ori cât a mea, cu un Cristos răstignit, frumos gravat pe ea. Era plină de aur Jennifer, din cap până-n picioare. Până să legăm o conversaţie ne-am trezit înconjuraţi de vreo cinci şase membri ai familie ei care vorbeau tare în spaniolă.
-Ea-i deşteapta familiei. Vrea şcoală, nu se ştie de ce. Eu sunt Jose, unul din fraţi. Cum zici că te cheamă? Vitali? Fain nume. Din Moscova? Fain oraş. Baftă, băiatule.
Deşi ea ar mai fi stat cu mine, s-au urcat cu toţii într-o dubă mare unde dormeau un nou născut şi câţiva copii mici pe care-i fereau de muşte două femei ce păreau experte în crescutul copiilor. Veselă fată, Jennifer. Înainte de-a ne despărţi, mi-a strâns cald mâna, m-a privit duios şi mi-a umplut sufletul pentru câteva zile cu ochii, zâmbetul şi bretonul ei. Eram foarte uşor de satisfăcut în acele începuturi ale mele în America. Mă duceam după oricine îmi întindea o mână, ca un somnambul. Am devenit mofturos mult mai târziu şi nu pentru că m-am făcut mai înţelept sau pentru că aş fi observat că nu orice mână care ţi se întinde e un mâner de care să te agăţi.
Mama întârzia, aşa c-am mai privit oamenii care treceau, părinţii care-şi ridicau copiii sau copiii care plecau singuri pentru că erau prea mari ca să mai fie luaţi de la şcoală. Ştiam cum să ajung acasă aşa c-am luat metroul şi când am ajuns în Brighton Beach m-am dus la alt frizer. Deşi era evident că tocmai fusesem la unul, acesta n-a spus nimic şi m-a întrebat cum vreau.
-Americăneşte, i-am spus.
-N-ajunge. Mi-a arătat apoi câteva poze pe pereţi, nu multe, şi am ales un tuns scurt, aproape milităresc. În zece minute eram gata şi nu-mi venea să cred că eu sunt acela. După ce am ieşit, am aruncat cravata la gunoi şi am cules-o de pe jos o ţigară încă aprinsă. Am tras un fum, ca să-i aţâţ jarul, şi mi-am ars cămaşa în faţă, în două locuri, ca să fiu sigur că n-o s-o mai port niciodată. (va urma)
