De Anul Nou

De Anul Nou, veneau ai lui Cârlan cu “vasilca”, o păpușă de trențe, împodobită cu panglici și beteală. Ochii îi erau desenați direct pe pânza albă. Cârlan cel bătrân cânta la acordeon, apoi tata îi da un pahar cu vin și punea bani pe vasilcă. Nu era an să nu vină Cârlanii, nu era an să nu sperăm cu toții la un an mai bun.
– Hai că intrarăm și în anul ăsta! zicea mama și trăiam o bucurie simplă, care ne cuprindea pe toți ca o taină.
Pe la trei dimineața, lătrau câinii.
– Cine-o fi? întreba mama.
– Firica și Stancu, cine să fie?!
Aveam cel puțin patru câini. Curtea păsărilor era străbătută de o sârmă și un câine avea lanțul legat de ea. Nea Stancu lui Mucea mergea pe lângă gard, se apleca să nu-i agațe crengile prunilor căciula, ce mai, mergea cu grijă. Ici câine, colo zăpadă înaltă, fără pârtie, și crengi încărcate, gata să-ți împrăștie zăpada pe gât.
Tata avea un zâmbet pe față, stătea și îi aștepta în prag, cu palmele pe tocul ușii, se bucura sincer, că nu avea frați și nimeni nu-i deschidea ușa.
Mama îmi făcea semn cu ochiul și fugeam să le fac iute câte o cafea. Aduceam și puțin tort.
– Aoleu, ce e asta?
– Cafea. Ia și bea, să nu mai dormim, să ne uităm la ăștia, la televizor, o îndemna mama.
Nea Stancu mă refuza.
– Eu, fetițo, nu beau, nu-mi pune, eu venii să vorbesc de-ale noastre cu tac-tu.
Vorbeau, povesteau, apoi plecau. Se numea că am avut musafiri.
– Cum ați petrecut de Anul Nou? întreba câte o vecină.
– Bine. Au venit alde Cârlan cu vasilca și spre ziuă, ne-am pomenit cu Stancu și Firica pe la noi. Am râs, am spus, ce să facem…