Carmen Sorescu 
Cândva am visat un înger prins într-o plasă de sârmă ghimpată. Visul începe brusc, ca de altfel toate celelalte. De data asta nu am fost participant, doar privitor. Îmi spuneam: Visez și iar nu pot să mă mișc. Mi se întâmpla de multe ori să fiu bătută-n cuie și obligată să particip la vis, alteori nu, alteori puteam foarte ușor să renunț la vis ca la o carte proastă, dacă nu-mi mai plăcea și să intervin cu corpul fizic, să fac diverse gesturi, să deturnez mersul firesc al visului. Dar acest vis a fost unul din acelea unde aveam, metaforic, mâinile și picioarele legate.
Totul se petrecea în curtea părinților, îngerul venise din zbor și se prinsese cu aripile într-o sârmă ghimpată, era foarte mare, poate mai mare decât un om și aripile imense. Îngerul, din ce în ce mai mult se zbătea cu aripile să treacă mai departe, și-a dat seama că nu poate înainta și a retractat, acum voia să iasă, dădea înapoi. Poate că ați văzut păsări care intră în geamurile reflectorizante din greșeală, se încăpățânează să creadă că geamul este realitate și se tot lovesc, așa și îngerul, inițial a vrut să treacă, dar apoi s-a rănit și ca un copil cuminte a renunțat. Da, da, acum îmi amintesc chiar Dumnezeu venise acolo să vadă ce se întâmplă, după un timp a reușit să-și desprindă aripile, de-acum puțin lezate, vedeam ceva roșu și presupuneam că e sânge. Și-n tot acel timp când se chinuia în sârma ghimpată stătea cu ochii în jos, numai când a reușit să se desprindă foarte puțin s-a uitat spre chipul lui Dumnezeu cu un profund sentiment de jenă provocat de insucces.
Și eu vedeam toate astea din pat, știam că visez și-mi plăcea să mă uit cum îngerul se ducea zburând greoi, ușor rănit, undeva, nu știu unde, dar mai ales simțeam rușinea sau mai mult o insultă pentru că nu putuse să treacă mai departe. Îngerul era complet uman, doar aripile îl transfigurau și Dumnezeu era complet uman, dar prezența lui a fost doar chipul, un chip uriaș pe tot cerul care, așa cum norii i-au diverse forme, și El se încărna dintr-o ceață. După o vreme îngerul s-a contopit în acest chip uriaș, care, l-a rândul lui se destrăma.
Mi s-a părut sublimă apariția chipului alb, bătrân, așa cum ni-l imaginăm pe Dumnezeu, noi oamenii, așa a fost preluat și de vis; apariția blândă aducea a părinte care stătea acolo cu acea prezență calmă și pașnică, dar nu-l putea ajuta cu mâinile, numai simpla prezență l-a ajutat pe înger să iasă.
A doua zi, imediat cum m-am trezit m-am dus la masa de scris să notez, avem un document care se chema vise, unde-mi notam tot ce-mi aminteam, de data asta a fost așa: laptopul nu s-a deschis din prima, am revenit după ce mi-am făcut un ness și după câteva încercări a mers, documentul cu pricina nici vorbă să-l găsesc, voiam să deschid un nou document word, îmi expirase licența, am zis, nu-i nimic, poate pot scrie în alt document vechi, nu am reușit. M-am întors cu scaunul învinsă, și atunci am zis că nu vreau să uit și să notez de mână. Exclus să găsesc pix sau creion, foi nici atât, scriam demult doar la laptop. Și-n toată această nebunie a căutării, îmi venise ideea să deschid e-mailul și să notez acolo, când văd un creion dermatograf, aproape nou, căci nu prea folosesc și o agendă de buzunar, din acelea pe care le au traducătorii cu ei. Am început să notez, creionul era foarte gros, abia scriam câteva cuvinte pe o pagină, aș fi terminat agenda în ritmul acesta, așa că am notat doar cuvinte cheie: vis, înger, sârmă ghimpată, Dumnezeu, ajutor, eu. Curtea părinților nu avusese niciodată sârmă ghimpată, dar la puțin timp după aceea au sărit niște hoți care au furat din lada frigorifică doi sau trei pui congelați, mama nu-și mai amintește ce avea, dar nu paguba a fost șocul ci faptul că a doua zi am găsit la masa din curte pahare, o sticlă de bere, cutia cu măsline și alte două cutii cu pateu de ficat de pui, hoții mâncaseră acolo, liniștiți, probabil s-au și amuzat de noi văzându-ne prin casă. De atunci părinții și-au împrejmuit gardul cu sârma ghimpată. A fost destulă muncă, pentru că a trebuit să sudeze țevi de blocurile de ciment apoi să treacă trei rânduri de sârmă ghimpată pe o suprafață de două sute de sute de metri, poate mai mult.
Altădată am visat un înger negru. În vis dormeam, și-l vedeam așa cu ochii închiși cum zbura lent și venea spre casa mea. În toate visele cu îngeri sunt imobilizată, evident de forța visului. Vedeam toate astea prin tavan, vedeam cerul, părea zi, și îngerul negru plana încet și sigur spre mine. Nu-i vedeam fața, doar corpul uman și aripile imense. Pe măsură ce cobora se micșora. Și-n vis am făcut o glumă: ce-ar fi să se micșoreze într-atât să intre în vis. Oricum nu era prima oară când aș fi putut controla, dar l-am lăsat în pace, îmi plăcea cum plana dar culoarea lui neagră îmi producea o stranie temere. Puteam să mă trezesc dar eram curioasă de traseul lui pentru că era evident că venea spre mine. Și îngerul se tot micșora, se micșora până a devenit atât de mic și s-a așezat pe umărul meu în timp ce dormeam. Era ca o pasăre înfometată care căuta ceva să ciugulească, se uita pe noptieră, prin cameră, simțeam că-i era foame. Și-atunci brusc îmi spun: E un înger negru cât mai stau și m-am trezit.
În realitate cu câteva luni în urmă hrănisem niște porumbei pe balcon, le puneam câțiva pumni de grâu din loc în loc pe balustradă. Ei aveau cuiburile în clădirea opusă în aparatele de aer condiționat. Nu știu cum ca printr-o minune au venit la grăunțe, era o distanță considerabilă, am închis ușa și stupoare dupa nici 15 minute erau toți acolo, 10, 15 porumbei făcând un zgomot specific pâlpâirilor din aripi pentru că nu toți puteau sta pe balustradă. După o vreme nu am mai pus mâncare, aveam impresia că depindeau de mine și eu urma să părăsesc clădirea aia definitv în scurt timp. După nici trei zile mi s-a făcut mila și am revenit cu grăunțele așezate în mod obișnuit, am închis ușa și am plecat. Din nou stupoare, nu au mai venit deloc. Mă uitam la ei, ei la mine, distanța considerabilă aceeași, dar mă gândeam cum au văzut prima dată pot vedea și acum. Dar nu, ei au protestat, nu am mai venit deloc, niciodată. Am plecat după două luni, grăunțele erau tot acolo neatinse.
