Nu mă pot lăuda cu un simţ deosebit al naturii. Am fost totdeauna înclinat
să asociez peisajului un element cultural. Teza lui Blaga despre spaţiul mioritic mi s-a părut totdeauna contestabilă, dacă o luăm în litera ei: simplă speculaţie fără mare temei. Dar dacă vedem în ea o formă de a „culturaliza” natura, o găsesc cât se poate de sugestivă. Pentru că se referă la o natură aşa-zicând povestită, nu descrisă, altfel spus, înfăţişată cu tâlc de un filosof. Asocierea de care vorbesc poate lua şi forme banale. Privesc, iată, de pe balconul casei mele de la Câmpulung Muscel, satul Bughea, de sub masivul Iezer-Păpuşa. Toţi cei care mă vizitează admiră peisajul, superb, mai ales scăldat în lumina apusului, în care munţii din fundal se conturează maiestuoşi. Nu ca să le stric plăcerea, ci ca să-i dau un sens mai adânc, le aduc aminte de versul lui Baudelaire în care poetul se închipuie dormind la sânul iubitei „comme un hameau paisible au pied de la montagne” sau le spun că poetul câmpulungean Mihai Moşandrei, pe care l-am cunoscut în anii 70, mi-a povestit că venea în Bughea ca adolescent, împreună cu Ion Barbu, câmpulungean şi el, ca să caute melci şi că, foarte probabil, poemul de debut i-a fost inspirat acestuia din urmă de escapadele lor de odinioară. Fără referinţa la Baudelaire şi la Barbu, peisajul şi-ar pierde în ochii mei jumătate din farmec. Am şi un exemplu oarecum diferit. Am fost, cu peste un deceniu în urmă, în Africa de Sud, într-o delegaţie parlamentară. Călătorie greu de uitat, desigur, mai ales că mi-a oferit prilejul să-l întâlnesc pe Nelson Mandela, o personalitate carismatică, de care am fost profund impresionat. Am petrecut atunci două zile în National Krüger Park, marea rezervaţie din nordestul ţării, am văzut şi am fotografiat de aproape lei şi girafe, hippopotami şi zebre. Am fost hipnotizat de cerul nocturn al emisferei sudice. Imaginile naturii exotice s-au estompat treptat. Aceea a bătrânului domn, pe terasa vilei sale de la Pretoria, înalt şi viguros, în ciuda anilor petrecuţi după gratii, atât de asemănător în solemnitatea lui calmă cu Corneliu Coposu, a rămas vie până astăzi.
O anumită împrejurare a făcut ca natura îndepătatei ţări africane să-mi fie restituită într-o formă, aşa-zicând, culturală şi de aceea memorabilă. Despre ce e vorba? Fetiţa mea, Ana, pe când avea patru ani, a dat peste fotografiile din timpul vizitei. I-am povestit câte ceva despre ce văzusem. Între altele, lucrul care a emoţionat-o atât de tare, încât mi-a cerut să-l repet de nenumărate ori, un drum în rezervaţie, noaptea, când animalele ies de obicei la vânătoare, fiindcă nu e foarte cald. Am mers în nişte maşini deschise, ca să putem privi în jur. Din tufişurile uscate ale savanei ne aţinteau milioane de ochi strălucitori, ca nişte faruri minuscule. Am primit încuviinţarea să coborâm din maşină într-un loc anume ales, înconjurat de un zid de piatră, unde sălbăticiunile nu aveau acces. Am stat şi am ascultat zgomotele difuze ale savanei, încercând să identificăm animalele care scoteau acele sunete ciudate şi puţintel înspăimântătoare. Ridicând ochii spre cer, am fost zguduit (acesta este cuvântul!) de spectacolul unor constelaţii care mi se păreau deopotrivă familiare şi străine. Erau acelea, niciodată văzute înainte, ale emisferei sudice. În claritatea perfectă a aerului, atârnau deasupra capetelor noastre ca nişte candelabra uriaşe cu mii de braţe. Ascultându-mă, Ana a avut aceeaşi reacţie pe care am avut-o eu, privindu-le. S-ar spune că povestirea a jucat rolul unui intermediar. Nu natura în sine a uimit-o, ci emoţia din cuvintele mele. Cerul înstelat de deasupra noastră şi legea culturală din noi.