Fugă prin fața soldaților

În absența tatălui – 11

Şedeam pe vine sub crengile bradului, dar nu ne gândisem, în serile dinainte, că pânda o să dureze atâta şi-o să-nceapă să fie dureros, simţeam furnicături în picioare, m-am aşezat în genunchi, dar era şi mai rău, de jur împrejur era doar pietriş mărunt care simţeam că-mi zdreleşte genunchii prin pantaloni, nici pe vine nu mai puteam sta de cârcei, m-am aşezat în fund şi m-am sprijinit într-o mână, palma mi-a nimerit în ceva moale, n-am vrut să mă gândesc la ce-o fi, am dus-o la nas, nu mirosea şi am răsuflat uşurat, am încercat să mă şterg de cetina căzută, mi se lipea de palmă, am frecat atâta că m-aşteptam să ţâşnească sângele, mi-a venit o înjurătură pe buze, noroc că era ăla mic de faţă şi m-am abţinut, şi cât m-am tot foit, mă încălzisem şi mai rău, şiroaie de transpiraţie îmi curgeau pe frunte de sub bască, nu găsisem decât una foarte groasă, simţeam că mi s-a aprins capul, eram convins că pe faţa mea sunt numai urme, dacă mă ştergeam, mă mânjeam şi mai mult,

eu nu mai rezist mult, i-am spus lui Fane,

şi ce vrei, să plecăm şi să ne facem de râs, a-ntrebat el,

nu, ţi-am spus că nu mai rezist,

nici eu nu mai rezist, a intervenit frate-miu,

te-oi fi pişând pe tine, i-a zis Fane,

îhî, a admis frate-miu,

du-te şi tu la bradu ălălalt, dar mergi pe burtă şi mai repede,

frate-miu a făcut ochii mari, cum să merg pe burtă, a-ntrebat,

of, prea eşti pici şi nu-nţelegi, adică mergi aplecat, să nu fii văzut,

aha, a zis frate-miu,

nu te-ai întors, l-am întrebat, văzând că are chef de vorbă,

s-a dus mai încolo în pasul piticului, s-a ridicat abia lângă brad şi-l auzeam cum ţârâie,

îţi vine şi ţie, mă întrebă Fane,

nu, i-am răspuns,

nici mie, a zis el, pe urmă n-o să mai putem face nimic.

Când s-a-ntors frate-miu, mi-am zis să văd care era situaţia pe teren, am ridicat capul printre crengile braduţului sub care ne vârâsem, al naibii mai înţepau, soldatul sovietic tropăia în faţa gheretei, era clar că abia aştepta să fie înlocuit, trebuia să fim pe fază, de obicei garda ieşea dintr-o curte, bătea pasul, făceau schimbul, se ducea vreo sută de metri mai încolo, unde mai era o gheretă, acolo se întâmpla la fel, pe urmă se întorcea, intra în curte, iar soldaţii noi intrau şi ei în gherete, ce făceau acolo habar n-am, abia mai pe urmă începeau să tropăie în jurul lor. Atunci era un moment la care nu se aşteptau să se întâmple ceva, ne-am zis noi, abia se terminase agitaţia, ne puteam repezi să trecem pe trotuar în pas vioi prin faţa lor până dincolo de a doua gheretă, după care să traversăm pe partea cealaltă, unde ne aşteptau colegii. Momentul de glorie. I-am văzut, nu-mi credeam ochilor câţi veniseră, să ne susţină sau să asiste la căsăpirea noastră, nu mai avea importanţă, preferam să cred că ne susţineau.

Ce trebuie să facem, a întrebat în şoaptă fratele meu mai mic,

să stai aici, s-a răstit la el Fane,

nici nu mă gândesc, i-a spus, mi-e frică să rămân singur,

atunci faci exact ce-ţi spun acuma, mergi în spatele nostru, la fel de repede ca noi, dacă trebuie să fugim, fugi după noi, nu trebuie să te laşi prins cu niciun chip, până dincolo de a doua gheretă,

n-o să mă las prins, a răspuns hotărât fratele meu,

şi atunci ne-am ridicat în picioare.

Tocmai ieşea din curte garda, a făcut primul schimb, a bătut pas de defilare până la a doua gheretă, a făcut al doilea schimb, a bătut pas de defilare şi a intrat în curte. Îndată ce-am văzut primul soldat intrând în gheretă, am sărit toţi trei bordura de tufe a parcului şi-am alergat pe trotuar spre prima casă ocupată de ofiţeri, nu era nimeni, fireşte, în afară de noi, când am ajuns aproape ne-am oprit din fugă şi am început să mergem în pas ferm, hotărâsem să mergem ca orice om normal care trece pe un trotuar, adică exact ce n-aveam voie, am ajuns în dreptul primei gherete, am trecut de ea şi nu s-a-ntâmplat nimic, dar imediat din faţă am auzit un strigăt,

cto tam¹,

probabil soldatul din ghereta mai îndepărtată ne văzuse şi ne semnala celuilalt, care acum ieşise şi el din gheretă, au urmat un şir de fluiere dese şi ascuţite şi zbierete în ruseşte din care nu înţelegeam nimic,

stoi,²

stoi, streleaţ budu³,

dar ne vedeam de mers,

staiaţi na mezte⁴,ne şlâşâte⁵,

nu ne oprim, am spus, spre ceilalţi doi,

nu ne oprim, a întărit Fane,

abia ne ţineam să n-o luăm la fugă, începuse să-mi bată inima nebuneşte, o simţeam în gât de-a dreptul,

hai, că nu mai e mult, am ajuns la jumătate,

soldaţii sovietici începuseră să zbiere din ce în ce mai tare, era clar că nu le convenea ce se-ntâmplă,

ne şlâşâte,

nelzea⁶,

o clipă m-am gândit c-o să-i trimită la bulău pentru isprava noastră, dar nu-mi păsa,

ceort bî vas zabra⁷, zbiera unul,

ahueli ⁸, strigă ălălalt,

iab tvaiu maţi ⁹, stoi, stoi strealţ budu,

am întors o clipă capul şi l-am văzut pe cel din spate cum începe să vină după noi, bălăngănindu-şi puşca, cel din faţă ieşise în mijlocul trotuarului lat, tot cu puşca în mână, gata să ne oprească,

fii atent, i-am strigat lui Fane, când ajungem lângă el, îl zăpăcim cu fenta noastră,

care fentă, a strigat frate-miu,

fă ce facem noi, i-am strigat, nu era să m-apuc să-i explic,

şi când am auzit blacheurile celui din spate răsunând mai repede şi am fost siguri c-a luat-o la fugă după noi, am început şi noi să fugim, drept

spre soldatul din faţă, nu ştiu ce-o fi fost în mintea lui, o fi crezut că-l atacăm, şi-a strâns picioarele şi s-a aplecat puţin în faţă, de parcă s-ar fi apărat, exact asta aşteptam, când am ajuns la un pas, doi de el, unul a cotit brusc la dreapta, ocolindu-l, celălalt, la stânga, soldatul nu ştia în care parte să acţioneze, pe care să-l prindă, mai ales că mai venea unul, am trecut de el în uralele puştimii de pe trotuarul celălalt, ne-am oprit după vreo zece paşi, ne-am dat seama că frate-miu nu era, habar n-avea de fenta noastră şi-a intrat direct în braţele soldatului, care-l ţinea acum de-o mână, l-a ridicat o clipă ca pe-un pui, frate-miu a-nceput să zbiere până l-a lăsat jos, puştimea de peste drum începuse să huiduie,

ce facem, l-am întrebat pe Fane, nu-l putem lăsa,

ţi-am spus eu să nu-l iei, a zis el cătrănit, s-a dus dracului totul,

poate nu s-a dus, am zis eu,

nu vezi că acuma îl ţin fiecare de câte-o mână, cine ştie unde-l duc să-l belească, tocmai când reuşisem,

nu-l duc nicăieri, am spus, nu vezi că ne fac semn să ne-ntoarcem,

eu nu mă-ntorc, a zis Fane,

şi vrei să-l las pe frate-miu în mâinile lor, am întrebat,

în timp ce puştimea de peste drum zbiera de mama focului şi huiduia, oamenii care treceau pe stradă se opriseră să privească, nedumeriţi, ce căutau nişte puşti în mâinile soldaţilor, spuneau ceva, dar nu se auzea până la noi,

eu mă-ntorc, am spus hotărât,

şi Fane s-a luat după mine, chiar atunci ieşeau şi alţi soldaţi din curtea în care intrase garda, şi brusc au început să bată clopotele, precis unul dintre colegi se urcase în turnul clopotniţei bisericii de peste drum şi tragea sârguincios de sfori, răsuna tot bulevardul, o clipă ni s-a părut că soldaţii erau pe cale să-i dea drumul, dar mi se păruse, erau doar şi ei nedumeriţi, am ajuns lângă ei şi le-am cerut să-i dea drumul fratelui meu, dar se uitau la mine furioşi, strigând acelaşi vorbe pe care le mai auzisem,

ceort bî vas zabra, iab tvaiu maţi,

nu pricepeam nimic, cum nu-nţelegeau nici ei româneşte şi îndată am fost înconjuraţi toţi trei de soldaţi şi duşi cu forţa în curte, în huiduielile grozave ale puştimii de peste drum şi dangătele clopotelor care au mai continuat multă vreme după ce închiseseră poarta în urma noastră. O-ncurcasem rău.

(din romanul „În absența tatălui”, apărut la Editura Leda, 2009)