Literatura de azi
Literatura de azi îi urează doamnei Magda Cârneci mulți și buni ani!
***
Ce ne rămîne dintr-o existenţă mai mult sau mai puţin lungă, după ce imensa realitate cosmică ne-a aruncat în lume, iar lumea ne-a modelat, ne-a formatat, ne-a utilizat, ne-a consumat, ne-a uzat, dar ne-a şi uluit, bucurat, încîntat, ne-a stupefiat? Mă întreb acum dacă are finalmente importanţă faptul că m-am născut într-o ţară balcanică precum România, într-un regim politic rigid comunist, în a doua jumătate a secolului XX, că am copilărit în oraşul Bacău şi am urmat facultatea de istoria şi teoria artei la Bucureşti, apoi am devenit cercetător la un institut de specialitate şi am început să public poezie şi eseu şi critică de artă în revistele culturale din anii ’80, pînă a venit revoluţia din decembrie 1989 care mi-a bulversat existenţa şi m-a aruncat în arena publică, m-a obligat la activisme politice şi culturale, mi-a dat şansa cîtorva burse internaţionale de studiu în Europa şi America şi posibilitatea unui doctorat la Paris, apoi m-a obligat să-mi schimb viaţa de cîteva ori şi să oscilez între mai multe ţări şi apartenenţe.
Cred că, dincolo de factologie, din care cu timpul nu mai rămîn decît informaţii fosilizate, importante dintr-o viaţă sînt doar momentele puternice, speciale, care ne-au marcat indelebil, ne-au rămas întipărite în creier prin forţa lor emoţională sau intelectivă, prin surplusul de atenţie, trezie, şi mai ales conştienţă, la care ne-au dat acces. Şi aceste clipe nu sînt foarte multe într-o existenţă obişnuită, dar ele constituie bogăţia noastră ascunsă, perlele noastre interioare, lumina care iradiază în clarobscurul lăuntrului nostru, indicîndu-ne enigmatic ce am putea deveni dacă am fi cu adevărat şi continuu prezenţi şi conştienţi la vieţile noastre.
Oare voi fi capabilă cîndva să-mi memorez toate clipele intense pînă la halucinaţie, provocate de unele chipuri, lucruri, privelişti de o frumuseţe aparte, care m-au trezit temporar la mine însămi, sau toate visele somptuoase, maiestuoase, care m-au programat interior spre căutarea de sine, sau toate lecturile cu adevărat hrănitoare care m-au edificat spiritual, şi cele cîteva întîlniri umane, puţine dar admirabile, care chiar m-au marcat? Ca să răspund întrebării acesteia, ar trebui poate să vorbesc despre şansa de a mă naşte la ţară, într-un sat din Moldova, unde am simţit din cînd în cînd că pămîntul, arborii, rîurile şi norii sînt vii, simt şi visează, ba chiar mă privesc, mă iubesc şi-mi transmit ceva preţios, vast şi nedefinit, ce aşteaptă răspuns. Ar trebui probabil să recunosc oportunitatea de a intra pe scena culturală românească în anii ’80, împreună cu o întreagă generaţie de tineri literaţi şi artişti care s-au simţit purtaţi de un puternic suflu inovator, de o nouă paradigmă estetică, pe care am numit-o atunci, probabil prezumţios, „postmodernă”, şi pe care am teoretizat-o şi practicat-o cu fervoare. Ar trebui poate să admit că, de-a lungul anilor ’80, poezia generaţiei beat americane m-a impresionat la fel de mult ca lecturile din Platon şi Heidegger, din René Guénon şi Carl Gustav Jung, din Simone Weil şi Hannah Arendt sau Simone de Beauvoir, din Mircea Eliade sau Dumitru Stăniloaie şi alţii. În fine, ar trebui să mărturisesc că în ciuda sărăciei, cenzurii şi lipsei de libertate din România de atunci, acel deceniu a fost esenţial pentru mine, prin acumulările lui afective, existenţiale şi intelectuale decisive.
Ar trebui să recunosc şi importanţa extraordinarului decembrie 1989, cînd s-a întîmplat să mă aflu chiar în miezul evenimentelor revoluţionare din Bucureşti, în timpul cărora am avut, direct şi pe viu, gustul Istoriei, al istoriei cu majusculă, sentimentul fizic al contactului cu clipele tari, decisive, ale cursului altfel atît de monoton al timpului istoric curent. Ar trebui poate să adaug deschiderile extraordinare din anii ’90, cu activismul lor politic şi social exaltant şi epuizant, cu înfrigurate şi bucuroase lecturi politice şi spirituale din cărţi importante care erau în fine traduse în româneşte, cu bursele de studiu în străinătate care constituiau o provocare continuă pentru mentalitatea mea românească, cu cărţi şi articole publicate în România şi peste hotare, cu numeroase colocvii, seminare şi congrese internaţionale, cu descoperirea unor noi viziuni despre realitate precum transdisciplinaritatea, gurdjevianismul şi mai recent neuroconectivitatea care mi-au lărgit înţelegerea despre creier, conştienţă şi „maşina umană”, cu contactele speciale avute cu oameni din cele mai diverse culturi şi cu acceptarea cosmopolitismului ca stil de viaţă dar şi ca putinţă de a te simţi, prin experienţe interioare şi prin responsabilitate exterioară, ca un fel de cetăţean mutant al planetei.
Dar să fac o listă mai precisă mi-ar fi greu. Cunosc sute şi sute de oameni, dar numai cîţiva au contat în evoluţia mea. Am citit sute sau mii de cărţi, dar numai cîteva m-au atins lăuntric profund. Am trăit zeci de mii de momente de timp, dar numai cîteva au provocat în mine trăiri indelebile. Care ar fi numitorul comun pentru aceşti oameni, aceste cărţi şi aceste momente care mi-au devenit preţioase? Poate faptul că în contact cu acestea, o percepţie mai intensă a realităţii s-a putut declanşa, adică o dilatare a înţelegerii la nivele altfel greu de atins, o ieşire din banalitate, din adormirea zilnică şi din automatismul general: sentimentul clar că mă aflu în autenticitate şi în prezenţă la mine însămi, într-un sine mai profund, într-o trăire mai puţin limitată a lumii.
Cred că în intensificarea conştienţei, clipă de clipă şi în tot lungul vieţii, se ascunde evoluţia noastră posibilă, ca indivizi şi ca umanitate. Pînă la urmă, dintr-o existenţă întreagă, ne rămîn doar aceste momente foarte vii şi intense de prezenţă la lume, aceste clipe esenţiale, nu prea numeroase, de conştienţă deplină la realitate, cu care plecăm, îmbogăţiţi şi treziţi, dincolo de neant.*
Magda Cârneci
*Un fel de Curriculum Vitae, fragment din dialogul purtat cu Daniel Cristea-Enache pentru liternet.ro (2013)
Magda Cârneci în 1987 (foto din arhiva personală)
