Și nu era nimic mai frumos

Mi se spune uneori, cu o nuanță de reproș, că sînt imatur, infantil, copilăros; dar Valeriu era și mai și. Era un copil mare și bun ce părea să nu facă parte din categoria adulților care impun respect și teamă. Vorbea cu mine despre orice, ca și cum eu, puber, aș fi putut să-l înțeleg; și era serios ca un adolescent pînă în momentul în care o glumă sau o ironie îi veneau în minte, de acolo pe limbă, și de acolo în aerul încăperii umplut dintr-odată de un rîs zgomotos. El rîdea primul, cu o bucurie a existenței și a omenescului care în ultimii ani i-a dispărut progresiv.
Îl țin minte într-un drum „epic” făcut la Sângeorz-Băi, într-o vară, pînă la un rîu numit pare-mi-se Cormaia. La întoarcere ne-a udat o ploaie caldă și, cum pămîntul devenise alunecos, cădeam ba unul, ba altul, în fund, rîzînd cu toată gura, ca și cum n-ar fi fost ceva mai frumos pe lumea asta decît să fii acolo, în fund, pe un deal, cu pantalonii murdari de pămînt și cu părul ud.
Și nu era.