O grămadă de pantofi

– Noi doi o să avem o aventură! zise femeia mai în glumă, mai în serios, după ce se salutară. Încercase  un ton ironic gândindu-se că nu poţi stăpâni un cal nărăvaş când tu nu ştii nici să-ncaleci. După ce a spus aceste cuvinte, s-a simţit ca trântită din şa. Acum era toată un regret. Mai bine s-ar fi dizolvat cu maşină cu tot în eter, decât să deschidă gura. Ce, se ţine de glume proaste?

Se aflau într-o parcare puţin aglomerată unde intraseră amândoi, absolut din întâmplare în acelaşi timp, opriseră „umăr la umăr” şi trântind sincron portiera, şi-au încrucişat privirile şi paşii. Apoi şi-au dat seama că se cunosc.

 -Da?… Cum?… Cum aşa? întrebă surprins bărbatul. Eu nu credeam… (Adică nu se aşteptase să audă asta.) M-am auto-invitat la o mămăliguţă cu brânză… n-am uitat… Crede-mă, sunt cam zăpăcit- râse în cele din urmă bărbatul.

– Ştim şi noi cum se-ntâmplă lucrurile astea alunecoase. Ajungi în altă parte. Nu-i mai bine să vedem direcţia de la început? De mămăliguţă îţi arde ţie! râse femeia. Cât despre mine,… numai de bine!

Domnul păru deodată puţin stânjenit: intuise bine femeia, căci exista în el un imbold al seducţiei, de ce n-ar  recunoaşte? Numai că nu e obişnuit cu abordări atât de… Ce surpriză! Se simţea de parcă l-ar fi prins cineva la furat cireşe prin grădinile copilăriei.

Ea este oarecum dintre cunoştinţele sale. În ultimii ani, o văzuse destul de des. Ce-ar putea spune despre dânsa? Mai nimic. Ce se spune în târg despre fata asta? Habar n-are. Probabil, nimic important. N-a intrat în preocupările lui mai mult decât alte persoane feminine. Asta nu înseamnă că el, bărbat bine, abia trecut de 60 de ani, nu s-ar uita după femei drăguţe şi… elegante. Dimpotrivă. Şi tinere, desigur… O, mai ales tinere.

Amândoi trăiesc de-o viaţă sub cerul aceluiaşi orăşel- nici tradiţional, dar nici modern. Locuiesc aproximativ  în acelaşi cartier de locuinţe. Un cartier nici vechi, nici destul de confortabil, dintre acelea care nu spun nimic esenţial despre locatari. Prea sunt amestecaţi. S-ar putea zice că locul a rămas aproape neschimbat din vremea comunismului. Desigur, în afară de câteva faţade.

El, o persoană cunoscută, îşi făcuse un renume publicând eseuri, romane şi poeme. A deţinut şi câteva funcţii în administraţie, a coagulat energii într-un cenaclu literar, a scris pe-atunci mult, a pus o temelie ici, alta, colo. O personalitate a locului. Poate, în ultimii ani, a devenit o persoană retrasă. Îşi vede de munca lui. Discret mai mereu, sobru întotdeauna, chiar morocănos în ultimul timp. Femeia, care nici ea nu arunca cu zâmbete-n stânga şi în dreapta, l-a urmărit cu ochi buni din băncuţa ei: un om interesant. L-a admirat şi l-a iubit pur şi simplu, aşa cum iubeşti un om deosebit.

Sigur nu a remarcat-o, n-avea cum. N-avea prin ce să se facă remarcată. O intelectuală oarecare. Se ştiau  din vedere, se salutau neutru. Se trezeau amîndoi frecventînd aceleaşi cercuri de activităţi culturale, lansări de carte, de reviste, simpozioane, întâlniri cu scriitorii, vernisaje, serate muzicale şi multe altele. Sincer, doamna continua să îl admire. Şi nu e doar admiraţie… ar putea fi un pic mai mult?

-Îţi răspund cu aceeaşi sinceritate, nu te superi, da? şi o privea foarte deschis. E suficient să-ţi mărturisesc că  îmi doresc?

-Să zicem- îşi plecă ea privirile. Voiam mai de demult să-ţi spun că-mi place cum ai scris, cu onestitate şi cu blândeţe despre dragostea care piere, se diluează şi se topeşte… Mă refer la ultimul tău roman, zise ea privindu-şi vârful pantofilor.

– Cred că ne vom plictisi  amândoi dacă începem să vorbim acum, aici, despre cartea asta… Cu cine vrei să ai o aventură, draga mea? Îţi închipui că mă cunoşti, zise el cu blândeţe. He! He! Se impun precizări, râse senin bărbatul şi crezând sincer că va simplifica lucrurile, o luă de mână şi intrară în maşina ei pentru câteva minute. Stăteau pe jumătate întorşi unul spre celălalt, cu zâmbetul fluturând pe chip ca două flamuri arborate pe clădiri de ambasade a două state vecine şi prietene. Treceau clipe. Apoi şi-au dat seama că situaţia devine imposibilă.

-Ai fost sincer când mi-ai spus că te interesează poeziile mele? întrebă femeia. Mai ştii?… Niciodată noi n-am discutat destul… despre cărţi, de exemplu…

-Ştii că am multe obligaţii… sunt prins… „cu uşa”-râse bărbatul.

Da, ştiu. Şi eu, într-o oarecare măsură- râsea şi şi ea şi tăcură.

Era o tăcere liber-consimţită, densă. Aflaţi la un pas unul de celălalt, separaţi de cele din jur, concentraţi fiecare nu se ştie la ce anume, (nici nu se priveau), complet înveşmântaţi sufleteşte, înotau alene într-un flux subtil de energii binefăcătoare. Nu aveau, în nici un caz, privirile acelea fixe şi devoratoare din filmele erotice.

-Îmi rămâne atât de mult spaţiu neocupat… Mă refer la un loc în care nu intră lumea- şopti încurcată femeia.

-Uitat? Părăsit, locul?

– Nu. Nici uitat şi nici părăsit. Nu, un loc rămas neocupat, în care n-a mai păşit nimeni. Poate nu e la vedere, dar nici ascuns în tenebre nu e. Înţelegi?… Ca o insulă îndepărtată… în amurg.

-Şi eu stau la poartă şi bat? rîse diafan bărbatul… Înţeleg. Ştiu despre ce vorbeşti. Am şi eu astfel de locuşoare, deşi am trăit mult şi… multe. Mai rămâne câte un colţ de suflet, ca să-i zic aşa, sub vânt. N-am ştiut că treaba asta e vizibilă… – zise el privind-o drept… Şi eu sufăr când nu am cu cine să împărtăşesc unele delicii… nevinovate,… esenţiale… ale vieţii.

-Nu te superi, nu? întrebă încurcată femeia. Pentru ce am zis…

-O, nu! Sincer vorbind, nu m-am gândit nici o clipă că te-ai preta la ieftine aventuri amoroase- conchise bărbatul… Ştiu că termenul e cam dur… O aventură, noi doi, aşa ai spus. Hm! râse el. De la un bărbat te-ai putea aştepta aproape la orice. De la o femeie… Dacă îţi propuneam să te culci cu mine, săreai în sus de doi metri, nu-i aşa?… Aşa e, răspunse tot el.

-Se prea poate. Totuşi, odată, mai demult, m-ai prins de mână ca-n treacăt… Am făcut câţiva paşi cu tine… Era la târgul de carte de anul trecut… Îţi aminteşti?

– O, da. Mi-a făcut plăcere întotdeauna să vorbim, fără să fie ceva vinovat în asta, înţelegi? spuse el.

-A fost bine şi odihnitor.

-Dragă, aventura pe care o visează femeile cu mine, numai odihnă nu poate fi, încercă el să glumească.

-N-am spus că visez să avem… În general, chestiile astea se termină prost, cel puţin în literatură… Chiar crezi că ard de nerăbdare să te cunosc! se miră femeia.

-Şi eu vreau să te cunosc, zise şi o ciupi uşor de obraz, ca pe un copil ştrengar. Uneori, ca să fiu sincer, nu vreau să cunosc pe nimeni. … Ştii că am acasă o pancartă mare pe care scrie „Prea târziu”?…  Ce-ai vrea să-ţi spun eu acum?

-N-am habar ce-aş vrea să-mi spui. O să plecăm, ziceai că te grăbeşti. Da?

Continuau să se privească şi să tacă.

-Într-o zi te-am sunat, mai ştii? râse ea încetişor jucându-se cu cheile maşinii. Era duminică. Te-am întrebat de textele acelea… ale mele…

-Da, m-ai sunat. M-ai întrebat de texte. Ţi-am răspuns, nu?

-Mâncasem şi m-am pus în pat să citesc, după obicei. Tu dormi la amiază?

-Eh, da, dorm câteodată. Şi ce-i cu asta, se miră bărbatul. Ce ţi s-a întâmplat?

-În loc să adorm, m-am pomenit cuprinsă de dorinţă… Parcă eram în braţele tale, pur şi simplu. Aşa, din senin. Am ştiut, am simţit,… că te gândeşti…, altfel nu-mi explic… Aşa a fost? Chiar te-ai gândit la mine după discuţia de la telefon? De aceea am fost copleşită de prezenţa ta? Spune-mi, ca să pricep ce mi se întâmplă. E telepatie?

 Îl privea puţin ironic şi se juca cu cheile din contact. Acum era eliberată şi în siguranţă.

Şi îmi mărturiseşti  toate astea… Nu ştiu ce urmăreşti, femeie. Uită-te la noi!…  O fi şi telepatie. Asta a fost. Da, m-am gândit puţin,… recunosc…  Nu-mi vine să cred că avem o astfel de discuţie.

-Ştiam eu- spuse femeia şi se simţi dulce şi puternică.

-Recunosc, continuă bărbatul. Ce-i rău în asta? Suntem maturi, nu? Măcar cât de cât- zise el şi izbucniră în râs. Suntem vaccinaţi, nu? Îi cuprinsese mâinile ţinându-i-le strâns într-ale sale şi îi căuta privirile.

-Bine. Nu are importanţă- continuă femeia. Îi ţinea mâinile într-ale lui ca şi cum ar săruta-o pe gură, cum ar fi primul lor sărut, sfios, întrebător şi nestăpânit în acelaşi timp-surprinzătoare bucurie închipuită.

 Dar n-a fost nici un sărut…  Într-un târziu, el zise:

-Am fugit! Mai am de cumpărat ceva de la piaţă. Hai, că vorbim la telefon. Ne auzim. Te sun! La revedere. Pa! Pa! Şi a deschis neîntârziat portiera, a coborât şi s-a îndepărtat.

Bărbatul dispăruse deja cu maşina lui, dar nu se grăbise pentru a ajunge mai repede în piaţa de zarzavat, ci pentru a ieşi din situaţie. Două erau aspectele care, iată, se conturează. Primul, că femeia aceasta îl înconjoară, îi dă târcoale cu dragostea ei. Fără comentarii, dar îl binedispuse expresia găsită.  Al doilea aspect era legat de primul, dar… la acesta nu se poate gândi acum. Altă dată. Curând. Poate. Şi cumpărând cartofii, se văzu aşezat în poala ei. Mâinile femeii stăteau cuminţi peste fruntea lui. Îl dezmierda. Siropos. Dulceag, îşi zise. Aşa păţeşti când nu eşti vigilent.

Sensibilă, da? Inteligentă, mda. Şi sentimentală, dar asta nu se poate cuantifica. Domnul plăti şi ieşi din târg. Avea atâtea de făcut. Se gândi că el întotdeauna a recunoscut faptul că, pe cît de tare îl atrag femeile, tot pe atât se şi teme de ele. De complicaţiile pe care le aduc. Nu, de fapt, se teme mai puţin şi îi plac mai mult. Cam aşa.

Seara, la masa sa de scris, bărbatul s-a gândit la cele două nevoi fundamentale ale omului, în general şi ale bărbatului, în special: pe de o parte, nevoia de siguranţă, de statut, de permanenţă şi, pe de altă parte, nevoia de noutate, de risc, de aventură şi de mister. Cum să le cuprinzi într-o singură relaţie? Cine are norocul ăsta? Confort sau provocare, şi îşi lăsă imaginaţia să zburde, căci da, a fost atras de ea. Dar în ce împrejurări? Recapitulă nu mai mult de trei situaţii când a văzut-o cu alţi ochi, însă nu se putea şti de când a început să o privească altfel. Cât despre acele texte, despre poeziile domnişoarei… oare unde le-o fi pus? Se puse pe scris şi când eseul era gata, îl lăsă în sertar pentru o altă zi, când îl va reciti şi îi va da o formă definitivă sau îl va arunca la coş.

                                                                          *

Nu mi-e bine, îşi zicea femeia călcând mai uşor acceleraţia. Ce avea de făcut? Avea puţină febră şi o durea capul. E un început de răceală, clar.  În plus, era dezamăgită pentru că s-a pus pe sine într-o situaţie atât de delicată. Ce avea de gând?  Să-şi plângă de milă pe umărul… oricui? Se gândi la bunul ei prieten de departe. Îi trecu prin minte că nu ştie dacă mai are un prieten, fie el şi de departe. Spaţiul, dar timpul mai degrabă curgea ca un fluviu între ei doi. Şi că au încetat amândoi să umble cu sufletul în palmă. Jalnică e sinceritatea.

Hm! Dânsul ce-a vrut să spună? O relaţie ar trebui să fie ca atunci când porneşti într-o călătorie care te emoţionează. Şi chiar aşa e, te laşi cuprins de sentimente ca într-o călătorie în care fiecare îşi poartă bagajul… Şi nu e vorba de experienţa numită sex, de asta te poţi lipsi, se gândea. Sau nu numai…Nu cauţi un loc al obrăzniciei, în drumeţia asta nu poţi fi agresiv, egoist, comun, anonim, nu-i aşa?

Femeia intră la o farmacie, apoi îşi cumpără medicamentele. Acasă se puse în pat.

Trecură câteva zile. Pândea telefonul. Îşi imagina că domnul va suna. Doar i-a promis. I-a spus c-o să o sune. Joi- la vară! râse ea cu amărăciune. Mare lucru, câteva cuvinte, acolo… Şi totuşi, continua să se gândească la cât fuseseră ei doi de aproape.

De mai bine de o săptămână nu ieşise din casă. Nu putea spune că se simte mai bine, deşi febră nu mai avea. Citea în pat şi se gândea. Uneori, destul de des, îşi spunea că ea, la fel ca majoritatea dintre noi, a trăit… în virtutea inerţiei. Trăim priponiţi la pământ şi în acest timp, muncim,  râdem, facem copii, îi creştem, îi ajutăm să fie la rândul lor cuminţi şi priponiţi şi zicem că am avut o viaţă împlinită, zicem senini că ne-am realizat viaţa, că suntem oameni în rândul lumii. Şi ne purtăm grijile în braţe, pe umeri, în spate, sub ham. Unii dintre noi strigă: Vreau să nu mă uitaţi cînd o să mor! Vreau să încetaţi a mă ignora! Vreau sănătate! Vreau să mă iubească! Vreau timp frumos!… Vreau-vreau…  şi rămân pe aceeaşi vibraţie. Aceeaşi vibraţie  interioară…  Asta nu e viaţa mea- îşi zicea femeia. Cum trebuie să vorbeşti cu oamenii? Cum să-i iubeşti?

 Era singură.

Era seară şi era târziu. Aţipise cu cartea deschisă pe piept şi cu lumina aprinsă. Păşea ca printr-o verandă îngustă, luminată de un soare palid şi îndepărtat. I se părea că umblă şi în acelaşi timp, pluteşte. Vorbeau tare în jur bărbaţi şi femei, dar ea nu putea înţelege despre ce vorbeau. Ştia că e în vis. Aleargă spre un peron de gară. Un rucsac negru îi rupe spatele cu greutatea lui. Trece cu paşi de uriaş peste linii de cale ferată. E departe gara şi mai are mult de mers. Biletul, îi trebuie un bilet. Soseşte undeva o garnitură de tren şi e plină de oameni. Ciorchine stau pe treptele vagoanelor. Îşi ia cumva bilet peste capetele oamenilo care vociferează. Îi lasă grăbită în urmă şi toţi stau cu mâinile întinse strângând bani în pumn. Ajunge pe peron în clipa în care vagoanele încep să ruleze. Aleargă alăturea să prindă o treaptă, să-şi facă vânt… În aceeaşi clipă, două braţe o învăluie. Fierbinte, lac de sudoare între haine, se va lăsa învăluită. Va deschide ochii. Se întrebă dacă visează…

Începu a se ruşina că n-a făcut ordine în casă. În debara… va deschide neapărat uşa de la debara. O să se uite prin grămada de pantofi. Cât de multe perechi s-au putut aduna… O mulţime de pantofi! Da, asta va face. Îi va alege pe cei buni, pe cei frumoşi, eleganţi şi îi va păstra, iar pe ceilalţi, pe cei tociţi, strâmţi, descusuţi îi va duce la ghenă… ca pe nişte vechituri. N-are decât să facă ordine… şi va face…

Deodată auzi lângă fruntea sa o şoaptă. Era din vis?… Deschise ochii şi se minună:

-Tu?!… Aici?…  Dar cum ai intrat?…  A, cheia aceea…

Sursa foto: stiri.apropotv.ro