Camelia Radulian 
Îmbrățișările noastre sub alge
plutind cu sarea
şi privirile tot mai albe.
Acesta e timpul, dragule,
e ca fânul secerat;
ştim amândoi.
De aceea mâinile azi
nu îţi mai caută conturul,
nici osânda,
dar acolo, în lespedea nordului,
rămâi
brutal ca o şosea
măcelărind cu bocancii
patriile mele domoale,
cu pajiști singure.
Și totuși m-ai iubit, spui…
puţin.
Uneori şi eu,
cu lanţuri, ruşine şi
scâncete veştede,
dar nu îndeajuns
să nu te pot uita perfect,
chiar și acum
spunându-ți dragoste,
aşa cum au numit profeţii
acest cuvânt de batjocură,
de ceară, de hârtie, de gloată
pe care îl tăvălesc toţi golanii şi
îl turbează caii,
lent macerându-i umbra
în negura venelor noastre
de glod.
De ajuns o să ne
asemănăm la noapte cu mătasea,
de ajuns vom fi purpură,
având aerul trist şi schilod
ca sinele acestor cuvinte.
Ştim amândoi,
va trece chiar în viața asta un tren peste suflet
şi-i va tăia din umeri, sălbatic,
ultimul lui trandafir.
