Dana Heuberger 
Să mă deconectez de la aparate. Fii liniștit, sunt departe de a fi în moarte clinică, iar de aparatele mele mă leagă, ca pe tine (presupun) și ca pe atâția alții, doar firele nevăzute, însă teribil de puternice, ale Dependenței. Zici tu că nu-s roșii? Parol? Mie mi se pare uneori că îmi sfârâie, incandescente, pe creier. Nu, nu mă joc Age of Empires, nu creez orașe și nici nu distrug cohorte sau imperii, și n-am putut să mă uit niciodată mai mult de două minute la cineva care butonează The Sims (cu toate că nu simt că aș fi un garçon manqué), însă amintirea perioadei mele de fan al quest-urilor din Monkey Island mi-e încă dulce (poate și pentru că povestea aventurii lui Guybrush Threepwood era atât de plină de idei drăguțe și de remarci savuroase), deși am scăpat de dependența aceea. Înlocuind-o cu altele, evident. Înțelegând-o la ceilalți, până la un punct. Acceptând că voi ignora, pe viață, complexitatea și profunzimea jocurilor online actuale și că nu voi gusta niciodată din farmecul unei competiții în rețea și nici măcar din cel al uneia la scară planetară, în Coreea de Sud, sau în State. Că voi fi extrem de departe de a înțelege, oricât de bănoase ar fi ele, meseriile de gamer sau de programator de jocuri. Chiar, de ce suntem tentați să îi credem mai slabi decât noi pe aceia care încă nu s-au debarasat de dependența pe care clamăm că am biruit-o? De ce îi condamnăm (fie și în gând), atunci când nici nu par că vor să scape de ea? De ce n-or vrea să nu mai piardă nopțile jucând, sau fumând, sau visând la lumi mai bune, nefericiții? La urma urmei, de ce ar fi o dependență mai bună decât alta? Sunt mult prea legată de cărți, recunosc, și uneori sunt tentată să cred că principala mea calitate e aceea de cititoare, fără să am pretenția că gândurile pe care mi le inspiră paginile pe care le parcurg sunt demne de a fi consemnate în cronici și că interpretările și trăirile mele generate de texte sunt singurele (sau măcar cele mai bune) posibile. Am până și un Kindle – lipsit, săracul, de aprecierea și recunoștința pe care ar fi trebuit să le primească de la mine, căci sunt prea dependentă de întorsul și număratul paginilor, de mirosul de tipografie și de semnele de carte. Nu-l fac însă cadou (ca să-l iubească și pe el cineva), îl țin în colecție, căci cine știe dacă nu mi se va schimba vreodată viziunea, sau perspectiva, sau norocul. Sunt dependentă de citit, însă de ce ar fi mai bună ocupația mea obsesivă decât altele? Mi-e clar că nu voi ajunge decât la frânturi de adevăruri, informații și sentimente și că palimpsestul meu caleidoscopic ar putea să pară, văzut din alt unghi decât cel pe care îl aleg de obicei, doar o cârpeală multicoloră cu zadarnice pretenții de vitraliu.
Să mă deconectez de la aparate. Sunt, ca și tine, dependentă de telefon și de calculator. De espressor. De internet și de atât de așteptatele informații (veridice?). Oare-aș lua internetul cu mine, pe o insulă pustie? Mi-e teamă că da, chiar dacă nu e de bonton să o recunosc. Și, după primele zile de explorare, oricât de încântată și extenuată aș fi, mi-e teamă că l-aș și folosi, ca să rămân conectată la pretinsa mea lume, ca să aflu. Ce? Orice, să fie niște vești, acolo… Să nu se învârtă iar Pământul fără mine. Și-aș folosi apoi și espressorul.
Oare ce dependențe o avea măturătorul de azi dimineață? Butona și el un smartphone, ca toată lumea, și nu părea prea nefericit. Se pare că suntem cu toții robi într-o existență plastifiată.
Aveai dreptate, nu sufăr pentru că îți scriu și nici reciproca nu e adevărată. Nu sunt și nu voi ajunge Buricul Pământului doar pentru că mă studiez la microscop. Mă caut încă (și mă regăsesc de fiecare dată alta), încercând ca, înțelegându-mă mai bine, să ajung să îi cunosc, măcar parțial, pe ceilalți. De asta îmi crucific periodic dependențele, pentru ca mai apoi să le resuscitez cu îngăduință. Mă fascinează alte existențe, pe care mă străduiesc să le ghicesc. Așa că încerc, uneori, să îmi imaginez ce ar fi dacă aș fi tu. Sau dacă aș fi măturătorul de azi dimineață – îngrijit, cu vesta aceea reflectorizantă care i se potrivea chiar foarte bine, butonând liniștit un smartphone în timp ce mătura cea prea anacronică din dotare sprijinea gardul. Hmmm… ar merge un eseu pe tema „Efectele globalizării și ale consumismului asupra crăițelor”… pardon, asupra lucrătorilor de la Salubritate? Sunt nedreaptă acum, însă ironia e la adresa imposibilității mele de a intui suficient de exact alte vieți, chiar și pe cele ale persoanelor de lângă mine, uneori.
Prea multă teorie, treci mai departe, draga mea!
Să fiu mai înțeleaptă. Să mă deconectez de la aparate. Uite, de exemplu, mi-aș putea închide, pe bune, contul dă Feisbuc. Căci Feisbucu’ e un consumator de timp, măi frate, mai meseriaș decât orice coadă la magazin de pe vremea ailantă, în care așteptai ore bune să se dea ceva, orice, să fie acolo (că nu se știe ce-o să se mai ivească, și când, și nici chiar dac-o să mai apară altceva vreodată). Cu false ziduri, pline de informații redundante despre (pretinșii) amici, de fotografii înălțătoare cu pisici sau cu Victorii (ne)înaripate, de certuri, de rugăciuni și flori, de prozelitism politic, mai mult sau mai puțin patetic, de revendicări la care ai vrea să aderi și nu se poate, căci nu ești atunci sau acolo, și pline de măști. De ale mele, pe lângă toate celelalte. Mi-e teamă de dependența asta (vinovată?), de puterea ei de seducție. Mi-e frică să nu pierd micile glumițe, muzicile, trimiterile la cărți necunoscute mie încă, și ceea ce văd pe sub unele măști. Mi-e teamă să nu pierd oamenii pe care îi intuiesc frumoși – din priviri (căci atitudinile și ridurile se pot cosmetiza, dar privirile ba) și din unele scrieri – și pe care probabil că nu-i voi întâlni niciodată în realitate (pe unii am ajuns să îi îndrăgesc fără rest, pentru ceea ce am învățat de la ei, ca pe excepționalul domn Mihai Șora), nu vreau să scap nici măcar spectacolul celor grandomani sau grafomani și mi-e frică să nu cumva să ignor tumultul acestei existențe virtuale sub care trepidează, totuși, viața. Nu mă victimizez, deși mi-e teamă să nu îmi rătăcesc (din neîndemânare sau neadecvare) până și iluzia de comunicare, de care depind prea mult. La urma urmei, ți-aș fi scris eu toate astea vreodată, fără ea?
