Constanța Popescu 
Dacă mai trece câte-o bucurie
și-mi bate pe la poartă,
plecată sunt, să întâlnesc tristețea,
care mă așteptă de o viață.
Îi las bilet să-i spun unde am
ascuns eu cheia.
Să mă aștepte la masă
cu o cafea de dor,
la început de anotimp,
când toate ne sunt muguri.
Eu, cea mai frumoasă idee a sorții,
ce te-a ocolit
și n-a putut deschide poarta,
desenez zâmbete,
să nu-mi vezi lacrima
lipită între gene…
Sursa foto: webcultura.ro
