Moara de păsat

Soarele amiezilor copilăriei mele era portocaliu cum e porumbul. Lângă pătul, aveam o moară de păsat. Deschideam o ușă de sârmă prinsă-n șipci, iar în stânga erau puse în cutii de lemn cuie, ciocane, clește, șuruburi, piulițe etc. Pe perete, era atârnat un fierăstrău mare. Din perete ieșeau fire de paie și se vedeau steluțele de pleavă. Așa fusese construită casa noastră. Iar pământul acela mi se părea auriu. Câteodată tata tăia cu fierăstrăul vreun pom uscat sau un salcâm, după ce îl punea pe capra de lemn, adică pe un suport.
Lumea auzise de moara noastră. Cel mai des venea o bătrână de pe ulița din spate. Soțul ei era chior, iar lumea îi spunea Badea Chioru’. Se întorsese de pe front chior. Niculae sau Jaie, fratele Leichii, se întorsese cu un picior de lemn.
Se întâmpla să fiu singură acasă când venea. Mă duceam și țineam strâns câinele de lanț, să nu o muște. Mă simțeam bine să o ajut și învârteam și eu la roată, apoi ea, până îl dam gata.
Într-o zi mama m-a luat cu ea și am mers să îi vedem pe amândoi. Bătrânul zăcea într-un pat. Ochiul bolnav era plin de albeață. Îl bănănăiau muștele. Pomeții obrajilor îi împungeau pielea. Mama i-a urat sănătate și l-a încurajat, dar el a scos o mână numai piele și os de sub pătură și își lua rămas-bun. Când am ieșit, am întrebat-o pe mama de ce veniserăm. Ea mi-a spus că e bine să-ți iei rămas-bun de la oamenii care sunt pe moarte.
Și nu știu cum s-a întâmplat, dar toți bătrânii mei de-atunci s-au dus, de parcă a existat undeva o moară de păsat mai mare care le-a fărâmițat viețile pe rând, încât satul a ajuns pustiu și s-a făcut și el mai mic.

(foto din arhiva personală)