Valeriu Cristea 
La sfîrşitul celei dintîi vacanţe petrecute la Sîngeorz, în ziua plecării, ne-am fotografiat împreună cu prima noastră gazdă (doamna Chioreanu, iată că îmi amintesc cum o chema fără nici un efort, cu o precizie a cărei raţiune n-o pricep, avea o fată cam de vîrsta noastră, cu care ne-am jucat, pe nume – mi se pare – Doina; în cazul acesteia memoria – iarăşi nu ştiu de ce – nu mai vrea să funcţioneze la fel de bine, deşi logic ar fi fost ca ea să fi reţinut numele copilului – cu care fusesem mai tot timpul împreună – înaintea aceluia al mamei lui) şi cu alţi localnici. Fotografia din septembrie 1945 (în care apar într-o postură caraghios de băţoasă, ca un cocoş gata de luptă) mai există, trebuie să fie pe undeva. Poate o s-o caut într-o zi ca s-o revăd. Mai „există” însă şi sentimentul care mă stăpînea atunci, la plecare, un sentiment pe care nu-l mai înţeleg astăzi (ca pe atîtea altele din era antediluviană a copilăriei), care acum mi se pare absurd, ridicol: de regret, de mîhnire, de m ilă că ceilalţi rămîn în vreme ce noi plecăm fără a putea să-i luăm cu noi, despărţirea mi se înfăţişa ca o catastrofă pentru ei, cei care rămîneau pe loc, şi tare sufeream că nu pot s-o evit, de parcă mergeam nu la Cluj, ci direct în paradis! Să fi crezut oare, în orgoliul meu egoist şi pueril, că viaţa, fericirea sunt posibile numai acolo unde suntem noi, unde exist eu? Sau poat că sentimentul nu era decît un reflex al iluziei, al dorinţei de a fi necesar altora, atît de necesar încît ei să nu poată trăi fără mine decît o existenţă nespus de jalnică şi de tristă? Habar n-am de ce mă socoteam pe atunci atît de important încît să cred cp las în urmă un mare gol, pe care bieţii oameni n-aveau cu ce să-l umple… Probabil că fiecare copil se consideră centrul lumii, probabil că la acea vîrstă subiectivitatea noastră „plină”, totală (subiectivitatea de pînă la ivirea conştiinţei care ne obiectivează) se confundă cu însăşi lumea.
La Sîngeorz nu există (pentru mine) decît un singur anotimp: vara. În 40 de ani am fost acolo numai în lunile de vară. Cum o fi arătînd el, Sîngeorzul, iarna, acoperit de zăpadă? Încerc mereu să mi-l închipui, dar n-am fost niciodată să-l văd. Tentaţia există, de mult, însă amestecată cu un fel de teamă superstiţioasă. Am de pildă „convingerea” că dacă l-aş visa nins, mi-ar merge rău. E ca şi cum ţi-ai imagina paradisul înzăpezit: un „imposibil” de care mi-e frică.
