Oamenii cu adevărat interesanţi sunt puţini

Terminând cu aceste desfătări culinare, în fond, poate, nevinovate, a avut mai mult timp să descopere urbea cu obiceiurile, cu oamenii şi cu ierarhiile sale. A aflat că, aşa cum era de aşteptat, exista şi aici un cerc restrâns al protipendadei, în care era foarte greu să fii primit şi care era dominat de Vladimir Dumnea, un bărbat cam de vârsta lui Matei, căruia toată lumea i se adresa cu formula Domnu’ inginer, ceea ce părea să constituie forma supremă de consideraţie.

De aceea Matei Pavel a apreciat corect ce eveniment deosebit era faptul că, într-o după amiază, prin intermediul lui Costel cel şchiop şi plin de plecăciuni, Vladimir Dumnea i-a transmis invitaţia să-l viziteze la el acasă. Era semnul clar că pentru Matei Pavel se deschidea cercul, bucureşteanul era pe cale să fie acceptat de lumea bună a marginalei comunități.

Matei Pavel şi-a dat cu after shave pe faţa proaspăt bărbierită, şi-a pus o cămaşă fină, de bumbac, bleu, cu mânecă scurtă, nişte pantaloni de doc gri deschis şi l-a întrebat pe Costel:

– Unde stă, pot să merg pe jos sau iau maşina?

– A, nu, nu, nu mergeţi singur, vă conduc eu să vă arăt drumul, e mai complicat de ajuns.

Au urcat pe străduţă, până unde începea râpa împădurită şi de aici, pe nişte potecuţe şerpuitoare, pe o scurtătură, au coborât spre malul Dunării. Era un soare dogoritor, Matei Pavel asudase, însă Costel se deplasa cu agilitate pe pantele abrupte, fără să fie deranjat nici de căldura excesivă, nici de beteșugul lui de la picior.

Au păşit pe plaja cu nisip fin şi s-au îndreptat spre o mică şalupă care era trasă la ţărm. Pe punte, stătea un bărbat nebărbierit, în tricou şi cu pantaloni scurţi, care fuma plictisit. Când i-a văzut, a aruncat mucul de ţigară şi a zis:

– Salut, nea Costele, să trăiţi, domnu!… Gata, îi dăm drumul?

– Gata, băiete, i-a confirmat Costel, pe un ton care voia să sublinieze că, în comparație cu insul care conducea ambarcaţiunea, el nu este un fitecine, el e un tip important.

Cei doi au suit pe punte şi marinarul cu înfăţişare atât de terestră a pornit motorul. Vibrând şi scoţând un zgomot asurzitor, şalupa s-a urnit şi a pornit în susul fluviului. S-au deplasat paralel cu malul. După aproximativ şase-şapte kilometri, Calafatul rămăsese undeva în urmă, mic, mic de tot, au trecut pe lângă un ostrov împădurit. Dunărea făcea acolo un arc cam de un sfert de cerc şi vederea le era astupată de un pâlc de plopi. Apoi, brusc, pe ţărmul înalt le-a apărut în faţă o casă impozantă, cu etaj, vopsită în crem deschis şi cu acoperiş de ţiglă smălţuită. Marinarul a manevrat cu pricepere ambarcaţiunea, a sărit în apă şi a tras şalupa la mal, legând-o cu o funie groasă de un pilon metalic înfipt în pământ.

Pe o scară cu trepte de ciment și balustradă metalică, strălucitoare, de curând construită în malul râpos, au urcat şi s-au apropiat de clădirea care acum se dovedea a fi o vilă nouă, zveltă, elegantă, cu atât mai surprinzătoare cu cât era plasată în sălbăticia aceea. Casa avea alături o piscină cu apă limpede şi era înconjurată de un mic parc cu alei umbroase, cu un havuz şi cu bănci, iar, mai încolo, era o livadă de pomi fructiferi. Peste tot, erau aspersoare puternice care stropeau iarba ţinând-o proaspătă.

– Domnu’ Vladimir trebuie să fie pe aici, pe undeva, a zis Costel care înainta şchiopătând pe aleile proprietăţii.

La vreo cincizeci de metri, au zărit un bărbat cu bustul dezvelit, bronzat, care purta doar o pereche de blugi tociţi şi îşi făcea de lucru într-un răzor ţinând o sapă pe care o mânuia cu agilitate.

– Aţi şi sosit?!… Iertaţi-mă că vă întâmpin aşa. Eu sunt Vladimir Dumnea, s-a recomandat omul vorbind pe un ton firesc, cu bun-simţ.

Matei Pavel se aşteptase să dea peste un cu totul alt personaj: mai aferat, mai plin de sine, mai arogant, aşa cum sunt îmbogăţiţii acestor ani.

Matei Pavel şi-a rostit şi el numele şi a strâns mâna pe care gazda i-o întinsese prietenoasă.

– Costele, condu-l tu pe domnul Pavel pe terasă, la umbră şi spune-i fetei să vă dea ceva rece de băut, iar pe mine scuzaţi-mă câteva minute, trebuie neapărat să fac un duş, a mai zis el zâmbind.

Luându-i seama în vreme ce pășeau prin curte, Matei Pavel a constatat că Vladimir Dumnea este un ins care îţi stârneşte instantaneu simpatia, încrederea, te cucereşte.

Apoi, cât a aşteptat pe terasă, împreună cu Costel cel șchiop, având în faţă un pahar de apă minerală şi o ceaşcă de cafea, bucureşteanul rătăcit în marginea aceasta de lume a observat că, în afară de reședința lui Vladimir Dumnea, nu mai exista nicio urmă de locuire prin preajmă. Casa acestuia se înălţa semeţ-singuratică, într-un spaţiu de o frumuseţe sălbatică, în care râpe, şi bălţi, și stufăriş se amestecau cu păduri de salcâmi, cu coline şi câmpuri sure. Matei Pavel s-a întrebat cum izbutise să realizeze alimentarea cu energie electrică şi apoi, urmărind firele întinse prin aer, a văzut că zeci şi zeci de stâlpi fuseseră montați în pustietatea aceea, astfel încât, special pentru această construcţie, se trăsese curent electric din cine ştie ce localitate.

Parcă dându-şi seama ce-l preocupă pe Matei Pavel, Costel cel şchiop a precizat cu afişată admiraţie, dar şi cu o anume uimire în glas:

– Pe o distanţă de cinşpe kilometri se întind stâlpii, toţi au fost puşi de domnul Vladimir, pe cheltuiala sa… Nu ştiu de ce a ţinut dânsul să-şi construiască o locuință tocmai aici…

Vladimir Dumnea şi-a făcut apariţia cu un aer împrospătat şi s-a aşezat pe unul din scaunele de lemn împletit. Avea o atitudine modestă, ca de egal al lor.

– Gata, m-am aranjat un pic, sunt al dumneavoastră acum, domnule Pavel.

Îndată, Costel, ştiindu-şi lungul nasului, s-a retras undeva pe mal, lângă cel cu şalupa şi i-a lăsat pe cei doi să converseze liniştiţi.

– Vă întrebaţi de ce am ţinut să vă cunosc? a făcut introducerea stăpânul vilei singuratice. Fiindcă pe aici pe la noi oamenii cu adevărat interesanţi sunt puţini şi e oarecum obligatoriu să-şi dea bună ziua.

– Aveţi o casă extraordinară, mai ales pentru regiunea aceasta nelocuită…, a căutat Matei Pavel să lege dialogul.

– Am să vă povestesc istoria ei. Oricum, sunt mândru de, cum să zic, micul spațiu de civilizație, pe care am reuşit să-l făuresc aici, pe malul Dunării… Eu am copilărit în zona asta, într-un sat din apropiere, veneam aici în copilărie, mi se părea cel mai frumos loc din lume şi, de pe atunci, visam să am cândva o casă aici… Credeţi oare că sunt mult prea subiectiv dacă îndrăgesc într-atât de mult întinderile acestea şi le consider nemaipomenit de frumoase? Mă înşel cumva, dumneavoastră, care priviți cu alţi ochi, de la distanţă, ce credeţi?

– Nu, nu vă înşelaţi, peisajul este realmente excepţional, variat şi plin de surpriză…

– Mă bucur că spuneţi asta… Am să vă arăt, dacă aveţi dispoziţia necesară, câteva dintre micile taine ale zonei.

– Sigur, cu plăcere, sigur, a acceptat Matei Pavel invitaţia.

– Sper că nu acceptați propunerea mea doar aşa, din politeţe, s-a asigurat Vladimir Dumnea.

– Nici vorbă, domnule Dumnea, chiar mă interesează să înțeleg locul…

Mulţumit, Vladimir Dumnea s-a grăbit să pregătească incursiunea: a dispărut pentru câteva clipe în clădire şi s-a întors cu un telefon mobil şi cu cheile unei maşini.

L-a condus pe bucureştean în spatele vilei unde se afla garajul. Au urcat într-o maşină de teren şi Vladimir Dumnea a demarat cu mișcări ferme. În vreme ce conducea pe drumuri prăfuite ce şerpuiau printre coline şi copaci, stăpânul locului a dat două telefoane, asigurându-se că acei pe care-i căuta sunt disponibili.

Nenumărate drumeaguri înguste, șerpuiau pe întinderea aceea, chiar şi prin pădure, iar Vladimir Dumnea ştia să aleagă între ele şi să le urmeze cu ochii închişi, într-un păienjeniş de trasee complicate, în care, probabil, orice străin s-ar fi rătăcit.

– Aici, unde vedeţi crucea aceasta, i s-a arătat cândva Dumnezeu lui Petrache Lupu, a explicat la un moment dat Vladimir Dumnea. Cunoaşteţi povestea?

– A, da, am auzit… Pe aici chiar este o biserică, nu? Cândva am încercat să ajung la ea, s-o vizitez…

– Acolo mergem, e aproape, a spus zâmbind Vladimir Dumnea.

Într-adevăr, curând, au ajuns într-o pădure de stejari și au zărit zidirea atât de surprinzătoare în locul acela. Se înălța într-o poiană liniştită. Grămezi de cărămizi, nisip, bârne şi alte materiale de construcţie, care indicau că acolo e vorba de un şantier, apoi câteva gherete ale muncitorilor, iar mai departe – căsuţele modeste ale călugărilor şi, în centru, biserica însăși, în cărămidă roşie, cu arcade, bolţi şi turle care se conturau impresionant cu geometria lor sacră, în spaţiul acela copleșit de vegetație, unde natura părea să domnească etern.

Stareţul, care-i aşteptase în curte, le-a dat lămuriri plin de pioşenie şi le-a istorisit toate peripeţiile legate de ridicarea acestei Case a Domnului. Ea fusese plănuită prin anii ‘30 de acelaşi arhitect care proiectase şi Mănăstirea Caşin din Bucureşti, dar clădirea sa întârziase din pricina vremurilor potrivnice, a comunismului, dar şi din pricina puţinătăţii mijloacelor băneşti. În aceşti ani, stareţul nădăjduia că, prin buna voire a lui Dumnezeu, vor izbuti să ducă la capăt această sfântă ctitorie, vremurile par a se arăta mai îngăduitoare.

Matei Pavel a întrezărit pe faţa călugărului şi în ochii lui o blândeţe şi o lumină intensă, pe care nu le putea înţelege. Cel dăruit lui Dumnezeu arăta o forţă deosebită și încrederea că efortul enoriașilor va izbândi, iar biserica, în cele din urmă, va fi gata, aici, în retragerea aceasta, departe de orice ordine lumească. Povestea senin despre privaţiunile pe care le au de trecut el şi fraţii săi, mai ales iarna şi părea un om împăcat, locuit de fericire. Pentru Matei Pavel calea aceasta rămânea străină, deloc explorată şi i se părea misterioasă și de necrezut puterea unui astfel de ins: este credinţa capabilă de asemenea transformări de sine şi cum se poate atinge o asemenea stare, ce trebuie să faci, cum trebuie să gândeşti ca să fii aidoma acestui schivnic, cu sufletul ușor, mântuit?

Matei Pavel a părăsit biserica neterminată frământat de astfel de întrebări cărora nu le desluşea răspuns. Vladimir Dumnea a observat ce efect puternic avusese asupra musafirului său vizita la mănăstirea din pădure şi şi-a zis în sinea sa că lucrurile se petrecuseră exact așa cum sperase el.

După biserică, drumul lor lor a mai cuprins două popasuri: la o păstrăvărie şi la un conac părăginit. Inginerul i-a dezvăluit oaspetelui său caracterul special al păstrăvăriei: nu foloseşte electricitate sau alt fel de energie convenţională; apa care trebuie să circule mereu şi să reîmprospăteze bazinele cu peşti e captată şi adusă, prin cădere liberă, folosindu-se diferenţa de nivel, de la izvoarele care se găsesc în dealurile din preajmă. În plus, dată fiind clima blândă din regiune, apa din păstrăvărie nu îngheaţă deloc de-a lungul anului, nici iarna.

Iar conacul, de un farmec și de un rafinament arhitectonic aparte, se afla tot pe malul fluviului, mai în amonte față de casa lui Vladimir Dumnea. Aparţinuse celui mai bogat cerealist din Oltenia. Izbitor la această clădire construită în stilul Art Nouveau era sistemul de terase foarte largi, etajate succesiv: de pe fiecare din ele perspectiva era alta, cu o deschidere tot mai mare. Privind de pe cea mai înaltă terasă, câmpia, pădurile, fluviul şi cerul se contopeau fantastic. Matei Pavel bănuia că totdeauna, chiar dacă nu recunoştea, Vladimir Dumnea avusese în vedere acest conac, atunci când îşi construise casa lui pe mal, voise să fie o replică. Din păcate, conacul era aproape o ruină. În anii comunismului, dar şi după aceea, locul servise drept casă pentru petrecerile ascunse ale nomenclaturii, însă nimeni nu se îngrijise să-l repare, să-l păstreze în bună stare.

Seara, s-au retras acasă la Vladimir Dumnea: cu vin alb rece şi păstrăvi pe grătar, pe care inginerul îi scosese vii din bazinele păstrăvăriei. Căldura de peste zi se stinsese, dinspre Dunăre venea o adiere răcoroasă. Iar pădurile și câmpia se cufundase într-o linişte mare şi grăitoare, o linişte pe care urechea omenească o percepea ca pe o muzică aproape. Matei Pavel se simţea într-atât de bine, fizic, sufleteşte, mental: nu ştia ce aveau locul acesta și omul acesta de-l fermecau într-atât și îl linișteau, de mult nu se simțise atât de în largul său.

– Domnule Pavel, dumneavoastră sunteţi scriitor, am înţeles…, a zis la un moment dat inginerul.

– A, nu, nici vorbă, cine v-a spus asta? s-a grăbit vizitatorul să infirme. E drept că acum mă ocup cu întocmirea unei aşa-zise lucrări, scrieri, dar de aici şi până la a fi scriitor e cale lungă… Înainte am lucrat la Guvern, acum nu mai am ceea ce se cheamă o slujbă.

– Iertaţi-mă, departe de mine gândul să fiu indiscret, să vă descos. Știu că aţi fost angajat la guvern, ştiu de la televizor, am reținut chipul dumneavoastră, apăreaţi în faţa presei şi anunţaţi ce s-a hotărât…

– E adevărat, uneori făceam pe purtătorul de cuvânt. M-am săturat de câte veşti proaste am adus…

Vladimir Dumnea a zâmbit şi a continuat tihnit:

– De fapt, căutam să mă asigur că vă place să ascultaţi poveşti. Aş fi vrut să vă destăinui povestea mea.

– Da, poveşti sunt gata oricând să aud. Lucrarea aceea pe care o am de întocmit are ca subiect puterea. Şi, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, mă interesaţi în chip special, fiindcă îmi păreţi un om puternic, intraţi, ca să mă exprim aşa, în aria mea tematică.

– Vă par un ins puternic, prosper?…

– Negreşit.

– Tocmai aici e aici.

– Adică?

– Până relativ de curând, asta înseamnă până acum șase-șapte ani, eu eram exact pe dos de cum sunt astăzi. Fusesem inginer mecanic, investisem toată agoniseala, ba chiar împrumutasem bani şi de la bancă, într-o afacere care n-a mers, m-au tras pe sfoară nişte asociaţi, am dat faliment, n-am mai putut returna creditele luate de la bancă şi am pierdut locuinţa cu care garantasem împrumutul. Apoi, soția mea m-a părăsit, iar ca să fie totul anapoda, m-am pomenit că sufăr de cancer. Ajunsesem o umbră, aveam patruzeci şi opt de kilograme, eram internat la Fundeni, nişte rude îndepărtate m-au ajutat de milă, convinse că aşa e creştineşte, nu pot fi lăsat să pier ca un câine în drum, doctorii erau şi ei convinși că mă voi prăpădi, boala era în ultimul stadiu, nu o mai puteau opri, nu mai puteau să lupte cu ea, toţi aşteptau sfârşitul iminent, zăceam în semiconştienţă, mă zbăteam mai mult mort decât viu şi credeam că nu e decât o chestiune de zile sau chiar de ore până am să închid ochii definitiv. Ei bine, din starea aceasta, brusc şi inexplicabil, m-am trezit la un moment dat, mi-aduc cu limpezime aminte, era o dimineaţă posomorâtă, ploua, m-am trezit vindecat deodată: mă simţeam perfect sănătos. Din clipa aceea, lucrurile s-au accelerat într-o transformare miraculoasă. A fost ca şi când cineva ar fi schimbat foaia vieţii mele, ar fi schimbat, ca în matematică, semnul ecuaţiei vieţii mele, din minus, plus. Totul a început să-mi fie favorabil. Doctorii m-au externat, închinându-se. M-am întors aici, în orăşelul meu. Fără efort, am găsit o cameră cu chirie la un bătrân singur şi am găsit şi slujbă, undeva în domeniul forestier. Când m-am dus prima oară la control, doctorii iarăşi s-au închinat: cancerul meu dispăruse cu totul, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată sau ca şi cum ar fi fost doar nişte litere scrise pe o foaie cu creionul, niște litere pe care cineva le-a şters uşor cu guma… Bătrânul, gazda mea, avea un fiu în Italia şi acesta lucra în industria mobilei. A venit cu partenerul său italian fiind interesaţi să deschidă o fabrică de mobilă aici. Pe mine m-au luat partener şi m-au numit director. Am câştigat formidabil, producţia noastră a avut căutare în Occident, ei asigurau vânzările prin reţeaua lor. Curând italienii s-au extins, adică ne-am extins şi în industria alimentară: am construit o făbricuţă de conserve, de dulceţuri şi alta de mezeluri. Aproape mi se făcuse teamă: tot ce atingeam se preschimba în bani, funcţiona desăvârşit şi aducea bani. Uluitor de repede şi de la sine, am făcut pasul de la abis la zenit. Şi în privinţa relaţiilor sentimentale, căci mi-am găsit pe cineva care ţine la mine cu adevărat, o femeie pe care şi eu o iubesc, dar şi în privinţa sănătăţii, a banilor şi a norocului. Chiar am voit să verific cumva dacă într-adevăr transformarea este atât de evidentă. Într-o zi, am completat pe numele unei femei sărmane un bilet de loterie şi la tragerea de duminică numerele au fost norocoase, femeia aceea a câştigat o sumă importantă. De la un moment dat tocmai acest noroc nemăsurat şi averea care creştea aproape din senin, fără intenția mea și fără efort au devenit principala mea temere. Mi-am dat seama că reprezintă un pericol, ceva care mă poate pierde. Şi atunci, am început să mă feresc de bani, nu să-i dispreţuiesc, dar să nu-mi pese de ei. Mi-am făcut casa asta, m-am mutat aici, muncesc din plăcere şi nu pentru câştig. Mă simt mult mai bine. Iar locul îmi prieşte, nu ştiu dacă acest mod de viaţă la care am ajuns este perfect, dar, oricum, el mi se potriveşte cel mai bine și mă așa mă simt protejat.

Vladimir Dumnea a tăcut şi l-a privit fix, calm pe interlocutorul său, măsurând ce impresie îi lăsase acestuia mărturisirea sa.

– Ştiţi ce este excentrice?, cazurile noastre sunt frapant de asemănătoare. Şi mie, la un moment dat, mi s-a schimbat cursul vieţii în mod radical și inexplicabil. De aceea mă aflu în orăşelul dumneavoastră. Am primit o moştenire de la un misterios unchi din Germania. Spun misterios întrucât nu aveam habar de existenţa lui. El mi-a cerut, prin testament, să părăsesc Bucureştiul şi să mă stabilesc aici şi la Vârşeţ, o localitate din Iugoslavia, el mi-a cerut să întocmesc această lucrare despre putere, care m-a transformat într-un rob veleitar al scrisului.

– Şi de ce aţi acceptat condiţiile sale, dacă nu vă avantajează? Şi de ce nu faceţi cercetări să vedeţi ce e cu unchiul dumneavoastră?

– Am acceptat fiindcă suma care-mi revine este considerabilă, capabilă să mă elibereze de orice griji materiale, am crezut eu. Dar și, mai ales, fiindcă, oricum, eram la strâmtoare cu existenţa mea: tocmai în perioada aceea căutam o ieşire, fără s-o găsesc, nu mai puteam continua aşa cum trăisem până atunci, simțeam că aş fi murit de viu. Iar acum, deja am ajuns să fiu prins în joc, mă captivează ce mi se întâmplă, să merg până la capăt a devenit principala mea raţiune de a fi. Cât despre unchiul meu, am încercat să obţin oarece date, dar m-am împotmolit, nu mai e nimeni în viaţă dintre cei apropiaţi, care m-ar putea lămuri. Asta nu înseamnă că am încetat căutările. Am de gând să mă duc chiar în Germania, pe urmele sale.

Matei Pavel a tăcut și l-a privit întrebător pe inginer, aşteptând de la el o părere, un sfat pentru situaţia sa.

– Iertaţi-mă, nu doresc să fiu nepoliticos, dar am o nedumerire, a zis acesta. Cum aţi putut părăsi atât de uşor Bucureştiul, n-aveaţi o familie?

– Ei da, aţi pus degetul pe rană, acesta era călcâiul lui Ahile în ceea ce mă priveşte. Legăturile mele cu ceilalţi erau extrem de vagi, de firave. Am avut o soţie de care m-am despărţit cu mulţi ani în urmă, ea trăieşte acum în Canada. Aveam, am o fiică al cărei spirit de independenţă este foarte accentuat şi care deja se mutase de la mine. De asemenea, o a doua căsătorie tocmai eşuase… Aveam şi o, cum să-i zic, o tânără prietenă, o iubită care se încăpăţâna să creadă că ţine la mine, în vreme ce eu mă încăpăţânam să cred că suntem în chip vădit nepotriviţi. Aveam, în fine, şi o slujbă exasperantă, insuportabilă, de care voiam neapărat să scap. Cam asta e tot… Am folosit repetat verbul a avea, dar toate averile astea le socotesc mai degrabă pierderi…

Discuţia care se animase şi părea că se va prelungi până târziu în noapte s-a curmat brusc datorită unui telefon al doamnei Dumnea: îl chema pe soţul său în oraş, în apartamentul lor de acolo, unde se ivise ceva care impunea prezenţa sa.

Inginerul l-a condus pe Matei Pavel cu maşina lui de teren până acasă. (Costel cel șchiop plecase cu șalupa de mult, cam de când apusese soarele.) Cei doi s-au despărţit promiţându-şi că se vor mai întâlni.

A doua zi, în liniştea casei lui răcoroase, Matei Pavel, marcat de întâlnirea cu Vladimir Dumnea, a reflectat asupra traseului său de când părăsise Bucureştiul. Nu era deloc greu să observe că în fiecare dintre cele trei localităţi indicate în testament deja cunoscuse câte o persoană cu totul deosebită: pictorul – la Vârşeţ, omul cu lira – la Herculane şi acest stăpân al câmpiei și al fluviului – aici. Fiecare era câte o hieroglifă cu ponderea sa precisă în jocul pe care Matei Pavel îl trăia. Beneficiarul moştenirii era tentat să vadă în fiecare dintre cei trei inşi un fel de imagine a sa în oglindă, o imagine a sa în oglinzi diferite, care deformează, reţin şi amplifică anumite părți din fiinţa lui. Era curios ce va urma, căci presimţea că ecuaţiile celor trei erau în desfăşurare, ei nu-şi dezvăluiseră întreaga prezenţă.

După această revelaţie a legăturii posibile dintre el şi oamenii aceştia, la câteva zile, i s-a mai aprins în minte un beculeţ: a avut deodată certitudinea că ştie cum să verifice la modul concret acea senzaţie care-l stăpânea de câteva luni, că a nimerit într-o lume despărţită de lumea reală, de lumea obișnuită, de lumea în care vieţuise până la primirea moştenirii și că păşeşte printr-un univers paralel care doar imită configuraţia universului cunoscut, fiind total separat de acesta. Şi anume: să facă tocmai ceea ce evitase să facă până atunci, adică să încerce să ia legătura cu cei apropiaţi lui din lumea veche, pe care o părăsise. Drept care, s-a apropiat de telefon şi a format numărul de la Bucureşti al fiicei sale. În ureche i-a răsunat imediat vocea robotului din centrală, care l-a anunţat că numărul respectiv nu este alocat. Să-şi fi schimbat numărul? A format atunci numărul fostei sale soţii, apoi al Cariei, apoi al unui coleg de serviciu. Zadarnic. Cu niciunul n-a reuşit să vorbească. Suna fie ocupat, fie îi era semnalat că a sunat la numere inexistente.

În fine, a mai imaginat o soluţie. S-a aşezat la birou şi a scris fiecărei persoane din cele căutate la telefon câte o scurtă scrisoare cu un conţinut convenţional, de salut şi de ce mai faci. A expediat plicurile chiar în ziua aceea şi a aşteptat răspunsurile.

Într-o dimineaţă, poştaşul s-a oprit la poarta sa. Aducea o epistolă de la Teodor Brenovici şi plicurile trimise de Matei Pavel: pe acestea poşta le returna de la Bucureşti cu menţiunea Destinatarul nu figurează la adresa respectivă.

Matei Pavel nu mai avea nicio îndoială acum: o primă verigă a şaradei era dezlegată, într-adevăr intrase şi era închis, zăvorât într-o lume despărţită de lumea reală. Întrebarea pe care şi-o punea era dacă ar putea face calea întoarsă, dacă s-ar putea desprinde din fantasma aceasta aiuritoare, din păienjenişul acesta neliniştitor şi, dacă da, în ce fel. Îi era limpede că nu are nicio şansă până nu dă la o parte toate cortinele, până nu urcă sau nu coboară toate treptele acestui test, ale acestui coşmar sau ce va fi fiind. Nu se simţea extenuat şi înfricoşat de situaţia sa, ci se simţea gata să păşească înainte, oriunde l-ar fi purtat drumul.

A citit cu luare-aminte scrisoarea pictorului din Vârşeţ. Brenovici terminase pânza cu îngerul-femeie-copil-mamă şi, deşi era obişnuit cu succesul de critică şi de public, de data aceasta se petrecea ceva care depăşea orice aşteptări: fără să fi expus lucrarea, lumea aflase de ea şi prin orăşelul său se perindau într-un alai aproape mistic din ce în ce mai mulţi iniţiaţi (critici de artă, galerişti, colecţionari), dar şi profani, oameni de rând, toţi se simţeau irezistibil atraşi de pictură, deja apăreau cronici, studii despre operă şi autorul ei, adică despre el, i se ofereau sume exorbitante ca s-o vândă. Brenovici lega în întregime acest succes, printr-o precisă lege a compensaţiei, de starea sa lăuntrică, din ce în ce mai proastă, mai fără ieşire. Era un ins care se prăbuşea pe dinăuntru căci iubirea lui pentru cele două femei în loc să scadă, să se stingă, creştea, devenind un sentiment nou, extrem dc încâlcit şi devastator, el nu era capabil să opteze, nu era capabil să renunţe la vreuna dintre ele şi, iubindu-le pe amândouă, în realitate, nu se putea dărui, nu se putea apropia cu adevărat, până la identificare, de niciuna dintre ele. Faptul că, aşa cum reieşea din scrisoarea primită de la Matei Pavel, și acesta avea probleme îl surprindea pe Brenovici şi-l întrista, mai ales că natura acestor probleme era atât de puţin comună, era metafizică, era ca un abur, ținea de utopie și de distopie. Pictorul chiar recunoştea că nu înţelegea exact ce se petrece cu Matei Pavel şi-l ruga să-i scrie mai pe larg, să-i explice în amănunt. Era vorba cumva, aşa cum pricepuse el, despre intruziunea fantasticului în viaţa lui Matei Pavel care până atunci fusese guvernată doar de regulile stricte ale unui prea solid realism? Dacă este aşa, Matei Pavel poate afla în el un aliat, un complice, pot lupta amândoi, cot la cot, cu această invazie a neobişnuitului, a suprafirescului. Fiindcă el, Brenovici, este convins de multă vreme că existenţa fiecăruia dintre noi este supusă unui asalt al neantului, trebuie să fim fiecare foarte atenţi cum lăsăm fantasticul să ne irige fiinţa, dozajul trebuie să fie foarte fin controlat, altfel suntem aidoma unui dig pe care o apă rece şi întunecată îl fisurează încetul cu încetul până îl distruge… Putem fi făcuţi oricând zob de apa rece şi întunecată. În acţiunile noastre de zi cu zi, părem să uităm că de fapt neantul e marele stăpân, el face ordinea, iar noi, cu lumina raţiunii noastre, nu suntem decât nişte biete insuliţe pierdute pe întinderea lui infinită, ori suntem aidoma unor bătrâni neajutorați care vor să se apere cu o umbrelă firavă de asaltul unui potop…

(sursa imagine: blog.hotelguru.ro; foto de Găman Mihai Radu)